Nu prea știu alții cum se descurcă sau cum reușesc, dar la noi e o regulă clară: când ne grăbim, nu ne grăbim! Fie că e dimineață, la prânz sau după masă dacă e să plecăm rapid de acasă, niciodată, DAR ABSOLUT NICIODATĂ, nu ne iese.
Ca să reușim să ieșim din casă cu doi copii – D. are 2 ani și 11 luni și A. are 5 ani, și să nu uităm lucruri esențiale, ne ia cel puțin 30 de minute. Și asta în cazurile fericite. De obicei totul începe cu schimbatul hainelor: dacă unul dintre ei vrea, celălalt sau nu vrea și face un tantrum pe tema asta, sau are chef de joacă – de obicei D., și se ascunde, fuge gol prin casă și așa mai departe. După ce bifăm cu brio îmbrăcatul, în 5 din 7 cazuri se întâmplă ca ba unul dintre ei să își verse apa pe el, ba unul să vrea la baie, ba celălalt care are pampers să vrea alte treburi.. și așa că totul se amână.
Încă vreo 10-15 minute și putem ieși pe ușă. Ce fac eu? Îmi trag pe mine cea mai apropiată bluză de prin preajmă, îmi arunc în picioare niște adidași sau ghete care nu mai trebuie legate, și în timp ce copiii au ieșit deja din casă și au început să coboare scările, și le tot strig să mă aștepte – evident fără succes, înșfac rucsacul cu tot ce ne trebuie.
Și totuși plecarea noastră de acasă, încă, nu e o acțiune pe care o putem bifa cu brio. Pe scări, de cele mai multe ori D., se hotărăște că ar trebui să facă o mică oprire la fiecare treaptă – și stăm la etajul doi deci avem ceva trepte de coborât, sau că ar fi mai fain să coboare o treaptă și să urce două. Evident că e la perioadă în care vrea să facă de toate singur și ca atare luatul în brațe pe scări este ultima măsură și se lasă cu jalete.
Punctul final, ne urcăm în mașină. Aici lucrurile sunt oarecum mai simple întrucât ambii sunt obișnuiți să stea DOAR în scaunele lor, cu centurile puse. Mă urc și eu în dreapta și GATA! Am reușit să plecăm de acasă.
Cam asta e la noi. Nu știu alții cum fac, dar la noi SIGUR când spun că acum ne pregătim să plecăm de acasă, înseamnă că mai avem cel puțin 30 de minute până ieșim pe ușă 🙂
P.S. Da, uneori e frustrant să vezi că parcă orice ai face nu reușești să te mai ții de vreun program, că ești mereu pe fugă și în întârziere și că oricât de devreme te-ai trezi dimineața tot nu reușești să faci lucrurile așa cum ți-ai dori. Dar, după cum am spus și la început, asta e viața noastră, realitatea noastră, nu vreo utopie unde totul e roz, frumos și se întâmplă exact ca în planuri.
