Maybe your weird is my normal
Trăim vremuri în care noțiunea de normal e tot mai vagă. Fiind mamă am avut foarte des impresia că oare sunt eu puțin deplasată, sunt eu cumva prea tradițională sau învechită în gândire, sau pur și simplu ceilalți au luat-o cumva pe alte căi? Când te afli într-o sală cu 30-40 de persoane care rezonează toată la o anumită idee, iar tu ești pe altă frecvență nu poți să nu te întrebi oare unde ar fi linia de plutire?
Deși discuția despre normalitate se poate purta în cele mai variate domenii, vreau să mă refer la experiențele mele personale. Și o să o iau cumva așa treptat, în ordine cronologică 🙂 în funcție de vârstele copiilor.
Prima dată m-am lovit de reticență atunci când am susținut că nu voi da mâncare solidă copilului decât după 6 luni. Mai, mai că nu am fost decăzută din drepturi de către cei care m-au auzit. Cu greu au înțeles că nu făceam chiar totul după capul meu, că aveam niște sfaturi de medici pediatri în spate. Și de aici a venit cumva firesc și al doilea impact cu viziunea celorlalți despre copii: cum să nu îi dai pufuleți? Ciocolată? Griș? Și argumentul suprem: uite ce bine ne-au crescut pe noi bunicii, cu de toate, fără fițe.
Da, a fost o perioadă grea. O perioadă în care eram văzută, fără nicio îndoială, ca „ciudata” de la bloc sau din parc, ca o mamă deplasată și exagerată.
Ei bine, am trecut și de perioada cu restricțiile alimentare și am ajuns la o altă perioadă, ceva mai complicată. Cum ne educăm copilul? Cum ne implicăm în viața lui?
Nu pot să nu mă întreb: sunt eu deplasată că îi las să facă dezordine? Sunt deplasată atunci când îi las să se joace cu frunze, noroi sau pietre? Sunt deplasată atunci când mă joc și eu cu ei? Și în mod surprinzător nu o fac după cursuri de parenting, după cărți sau indicații, o fac din instinct. Să te implici în viața copiilor pur și simplu instinctual cred că poate avea foarte multe beneficii.
Personal cred că modernismul exagerat ce se încearcă a fi aplicat în creșterea copiilor nu are niciun beneficiu. Un copil are nevoie de tine LÂNGĂ el, are nevoie să te simtă aproape, dar la fel de bine are nevoie și de siguranța pe care doar tu, ca părinte, i-o poți da. Vorbesc aici și despre REGULI! Căci, da, introducerea REGULILOR a făcut să fiu din nou privită ca o „ciudată”, „mamă cu gândire învechită”. Dar, dacă îi dai un set de reguli unui copil de 2-3-4-5 ani, acesta se va simți mult mai relaxat, va înțelege ce poate și ce nu poate să facă. Sigur că va încerca să îți forțeze limitele în fiecare zi, dar faptul că el știe că dacă – și voi folosi acum o metaforă – colorează doar între linii, e în siguranță, îl va face mai încrezător și mai liniștit.
Cred că copiii au nevoie de REGULI, dar au nevoie și de EXPLICAȚII! Dacă îi spui NU asigură-te că a înțeles de ce nu are voie. Îmi cresc copiii și mă joc alături de ei. Ne prostim, glumim și suntem amuzanți. Dar o fac natural. Mi se pare firesc și normal. Și atunci sunt eu ciudată cu asemenea atitudine sau sunt restul?
Când stai într-o încăpere cu 30 de persoane care sunt pentru o idee și tu ești contra, ești tu cel care nu se conformează sau pur și simplu ai nimerit în grupul nepotrivit de oameni?
O întrebare care, zău, că îmi dă multe bătăi de cap.
