În discuție nu este necesară atât de mult greutatea autorității, cât forța argumentelor
Am fost de curând la o întâlnire de tip parenting. Nu a fost deloc ceea ce îmi imaginam eu că ar fi trebuit să fie, dar asta e altă poveste. Dar, chiar și acum la vreo 3 săptămâni de la eveniment, mi-a rămas o idee promovat la această întâlnire care, personal, îmi ridică multe semne de întrebări vis-a-vis de viitorul copiilor noștri.
La respectiva întrunire s-a susținut ideea că uneori, în mod special la adolescență, copiii noștri nu mai au nevoie de „predici” din partea noastră ci vor simplu doar un răspuns: da sau nu. Ce cred eu? Că întotdeauna trebuie să dai explicații, trebuie să argumentezi, trebuie să faci ceea ce acolo se susținea drept „predică”.
Nu cred că a-i argumenta copilului, fie că are 3 ani fie că are 15 ani, decizia pe care o iei se poate considera o „predică” sau morală susținută inutil. Îmi amintesc de adolescență, atunci când desigur și eu ca mai toți cei de vârsta mea voiam „să se facă voia mea” pur și simplu pentru că așa doream, fără a avea argumente. Și atunci, tatăl meu mă puneam, tot timpul, să îi argumentez de ce aș vrea eu să merg într-un loc, să fac ceva, să îl conving cu argumente. Recunosc, uneori mă exasperau aceste discuții, pentru că la 15 ani îți dorești să mergi în discotecă, de exemplu, pur și simplu pentru că așa vrei. La 15 ani ai merge și la capătul lumii fără a te gândi la modul serios la detaliile tehnice – cazare, bani, siguranță. Dar, faptul că mă puneam tot timpul să îmi argumentez decizia și mă trata ca pe un egal mi-a dat putere, m-a modelat și m-a făcut să înțeleg că atunci când iei o decizie, măcar în mintea ta dacă nu și practic, ar trebui să îți argumentezi hotărârea.
Dar, revenind la așa numita predică. Cum să o numesc predică inutilă în educația copiilor mei, când argumentarea îi face și pe ei să înțeleagă de ce au anumite restricții? Fiecare etapă are perioada ei de argumentare. La un copil de 3 ani care a împins sau lovit sau mușcat, nu e suficient să îi aplici o restricție – fie că vorbim de un timp de chill out pentru liniștire, fie că vorbim de luat anumite lucruri care îi plac. Când D. are momente în care nu i se fac plăcerile, și la 3 ani ai foarte multe momente în care nu îi poți face pe plac întrucât își dorește ba să aruncăm vreo jucărie pe geam să vedem cum zboară, ba să îi scoată ochii fratelui său 🙂 – ce fac eu? Stau lângă el, până se liniștește și îi repet și repet și repet de ce nu e bine ce a făcut, de ce am decis să îi las sau nu să facă ceea ce își dorea.
E greu, e obositor, dar cred cu tărie că orice copil în orice situație are nevoie de explicații și argumente. Un simplu da sau nu, nu va rezolva niciodată problema și copilul va trăi mereu cu impresia că părintele e un fel de Dumnezeu al dreptății și decide ce e bine și ce nu. Situația mi se pare cu atât mai periculoasă la adolescență, unde oricum copiii au tendința de a se distanța de părinți – conflictul între generații și diferențele de viziune devin tot mai puternice. Chiar dacă astăzi copilul de 15 ani se va mulțumi cu un răspuns simplu, fără să „îi mai răpești” din timp cu explicații, s-ar putea ca peste 2-3 ani răspunsul tău fără argumentare să nu mai fie chiar deloc luat în seama. În plus, atunci când copilul adolescent îți va da argumente și vei lua decizia în funcție de ceea ce el a susținut, adolescentul va ajunge să aprecieze și mai mult orice ar fi avut de câștigat.
Ce pot eu să spun? Că îmi voi crește copiii cu argumentări și încercări de a le explica întotdeauna de ce luăm o anumită decizie, în speranța ca atunci când vor ajunge la adolescență să fim parteneri în comunicare și nu adversari. Îmi doresc să fiu mereu un partener/adversar de dezbatere cu copilul meu, să ne întrecem în argumentări și să ne dezvoltăm reciproc. La fel cum nu ignorăm dezvoltarea abilităților matematice sau sportive, să nu ignorăm nici GÂNDIREA ARGUMENTATIVĂ!
