Ne place tot mai mult să ne batem cu pumnul în piept, să aducem acuze și să arătăm cu degetul, dar doar atunci când suntem anonimi. Când ni se cere să ne identificăm, să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce facem, fugim mai ceva ca necuratul de tămâie sau crediciosul de brânzeturi – că tot suntem în Post.
Un experiment făcut la un moment dat de un portal de știri a arătat că exact anonimatul ne dă curaj. Sângele ni se pune în mișcare, cuvintele ne vin cu ușurință și suntem cei mai pregătiți cu sfaturi în toate domeniile, dar nu cumva să ne cunoască cineva. Pentru o perioadă de vreo câteva luni pe un portal de știri nu se mai puteau lăsa comentarii decât după o înregistrare prealabilă cu un cont de email, un user. Practic, nu mai puteai din două clickuri și trei tastări să arunci cu mocirlă în orice îți venea la îndemână, ți se cerea o minimă asumare. Și ce s-a întâmplat? Din cele câteva zeci de comentarii care erau lăsate în mod frecvent la câte un articol, au mai răzbit doar vreo 3-4, maxim 10 dacă subiectul era chiar unul foarte grav. Cam atât! Restul s-au pierdut în neant.
După cele câteva luni de test, s-a revenit la varianta care funcționează și acum, iar comentariile sunt cumva „la liber”. E drept că trebuie să ai un nume, dar acela poate fi orice combinație de litere, cuvinte sau caractere. Și atunci, întrebarea firească e cât de responsabili suntem noi ca adulți?
Ne ascundem invariabil în spatele unui monitor și începem să dăm lecții de viață, moralitate sau să acuzăm, dar desigur să nu ne cunoască cineva.
Problema asumării răspunderii au avut și cei de la diferite instituții, care atunci când le-au cerut reclamagiilor să își dea identitatea n-au mai primit niciun răspuns.
În timp ce noi le ținem lecții copiilor noștri, cerându-le să recunoască dacă au făcut vreo boacănă și să spună mereu adevărul, noi ca adulți ne complacem în negura incertitudinii. Cu siguranța frica de asumare e o boală gravă, o boală a societății și pe care puțin probabil să o putem vindeca prea curând. Dar poate că atunci când scriem următorul comentariu, când aruncăm cu mocirlă din spatele unei măști anonime, să ne gândim mai bine, să ne gândim dacă ar fi să ne asumăm cu nume și prenume cuvintele tastate, am mai face-o? Cel mai probabil că nu, cel mai probabil un scurt răgaz de gândire înainte de a spune ceva ne-ar face să fim mai responsabili.
Într-un foarte cunoscut desen animat – Bambi, se spune la un moment dat – parafrazez – dacă nu ai ceva util sau bun de spus, mai bine nu o spui. Un lucru aparent banal, dar care ar cam trebui să ne dea de gândit: e util ceea ce vrem să spunem? e un lucru bun sau pur și simplu e o frustrare pe care nu știm cum să o gestionăm?
Anonimatul cibernetic hrănește o societate fără simțul răspunderii.
Puterea anonimatului și lipsa responsabilității
