Iubesc cititul! Ador mirosul cărților noi, al paginilor tipărite, să-mi plimb degetele pe asprimea paginilor și să simt poveștile cum se leagă. De când mă știu mi-au plăcut cărțile, atât de mult încât atunci când primeam bani de înghețată îi strângeam să îmi cumpăr cărți, sau atunci când la 18 ani am ajuns la Paris m-am întors cu un rucsac burdușit de cărți. Așadar, fiind o bolnavă după citit, mi-am dorit ca și copiii mei să vadă cât de interesante și fascinante pot fi cărțile. Și ca să îmi fie mai ușor, hai să ziceam că mi-am făcut un auto-interviu 🙂 în încercarea de a veni cu răspunsuri și explicații cât mai directe și utile.
- Îi plac cărțile, oare pe cine seamănă?”
Aceasta e una dintre primele întrebări atunci când ai mei băieți răspund, mai mereu, că ceea ce își doresc cu diferite ocazii sunt doar cărți. Răspunsul e simplu: cititul nu se moștenește prin vreo genă minune. Nu! Cititul se cultivă, se învață împreună și se dezvoltă treptat. - Câte cărți aveți?
O altă întrebare. Da, avem multe cărți și tot mai cumpărăm. De ce? Păi, am început cu cărticele cartonate sau plastificate pe când erau bebeluși, apoi am trecut la cele cu clapete, ferestruici și sunete. Iar mai apoi, cam de pe la 3 ani să zic, la cele de povești. Am investit și investim în continuare în cărți. Și știți ceva? Cărțile nu sunt ieftine! Poate că al fi putut să le iau jocuri mult mai scumpe și la modă în locul cărților, dar am preferat să fim „părinți de modă veche”. - Când le citești?
Am început să ne facem obiceiul cititului de seară încă de când erau bebeluși. Luam câte o carte în pat, și în 5 minute îi arătam câteva animăluțe sau lucruri. Să ne înțelegem bine: imaginea idilică a părintelui care citește dintr-o carte groasă de povești copilului care stă liniștit și ascultă, e doar atât O IMAGINE IDILICĂ. În realitate, cititul este o activitate mult mai interactivă decât v-ați putea imagina.
Așadar, le citim seara. Acum, când cel mic are 3 ani și cel mare 5, e o regulă: povestea de seară e obligatorie. Și nu că am insista noi, ci insistă ei și nu vor să se culce până când nu explorăm câte o carte. Și realist vorbind sunt și seri în care eu sau tata suntem atât de obosiți, după zile mai grele la serviciu, încât parcă nu am mai avea niciun chef de citit povești și explicat imagini, situații, întâmplări. Dar, nu sărim peste poveste. - Ascultă liniștiți?
Nu! Poveștile nu le ascultă precum niște mielușei acoperiți gata să adoarmă. Pentru ei poveștile sunt momentul în care pe lângă ceea ce citim, în sine, au ocazia descoperirilor. Descoperă diferite personaje, descoperă desenele aferente poveștii, descoperă cuvinte și situații. Toate descoperirile înseamnă câteva zeci de întrebări suplimentare 🙂 Dar acesta e farmecul poveștilor și al cărților. Ei întreabă, noi citim și încercăm să le răspundem. - Cum le alegi cărțile?
Cărțile le aleg în funcție de vârstă, desigur, dar și de ceea ce văd că îi interesează în acel moment al dezvoltării lor. La cel mare, de exemplu, îi plac mult de tot enciclopediile și cărțile cu întrebări și răspunsuri. Am găsit câteva cărți minunate de la Larousse dar și unele de la Usborne, în engleză – iar @TheBookFairy are grijă să fim mereu dotați cu ultimele apariții Usborne.
Cel mic a trecut de la interesul pentru animale, la cel al poveștilor Disney. Astfel că am adunat colecții Disney și le tot citim, citim, citim. - Au grijă de cărți?
Asta se învață. Treptat, cu răbdare și depinde și foarte mult de caracterul fiecărui copil. Cel mare nu a rupt vreodată vreo carte, a fost mereu atras de ele și a avut grijă. Cel mic, în schimb, a avut perioada 1-2 ani când a mai rupt, a mâzgălit și a explorat în modul lui cărțile. Dar, încet, încet, a învățat și el că trebuie să avem grijă de cărți.
În concluzie, pot să spun că nu e ușor nici ieftin să crești un copil care să îndrăgească literatura, să îi placă să citească și să descopere lumea prin cărți. Dar, cred cu tărie că orice efort merită! Merită pentru că în dezvoltarea lui cărțile pot fi un refugiu, pot fi evadarea de care orice adolescent are nevoie – și în loc de alte dependențe pe care le-ar putea găsi interesante, de ce să nu îl crești cu „microbul” cărților în sânge?
