33. Vârsta fatidică, christică, a dramelor și depresiilor? NU! 33 e doar o alăturare de cifre, o alăturare de evenimente, o alăturare de sentimente. De aici începe distracția 🙂
M-am gândit mult la aniversarea din acest an. Cumva acum vreo câteva luni cineva a concluzionat: Phhh, 33 de ani, vârsta fatidică. Și mi-a pus, involuntar, niște bolovani în spate, niște pietre de moară pe suflet și mi-a sădit multe întrebări și neliniști. Am făcut oare tot ce mi-am propus până la 33 de ani? Sunt acolo unde mi-aș fi dorit să ajung? Sunt mulțumită? Sunt mândră de mine?
La multe dintre întrebări răspunsul e NU. NU, nu am făcut tot ce mi-am propus să fac până la 33 de ani. Poate când eram copil mă vedeam altundeva atunci când voi împlini 33 de ani, poate că nu m-am străduit destul, poate că am crezut prea mult în unii care nu meritau și poate că m-am pierdut în detalii, uitând să văd și imaginea de ansamblu.
Poate am fost oarbă atunci când ar fi trebuit să văd mai mult, poate că …
DAR
chiar și așa…NU aș vrea să schimb nimic! Am ajuns la 33 de ani, sunt înconjurată de o mână de prieteni – chiar o mână 🙂 , care au încredere și mă susțin, sunt alături de o persoană la care doar aș fi putut visa atunci când îmi planificam – adolescentă fiind, viața. Și cel mai important am două ființe care mă strigă MAMA. Deși nu doar a fi mamă mă definește, deși sunt mult mai mult de atât, atunci când le vezi zâmbetele inocente și mă cheamă la o „îmblățisale de glup” și îmi desenează inimi cu degețelele lor micuțe și îmi spun că sunt „plințesa” lor. Sunt topită. Știu că undeva probabil am făcut și ceva bine în cei 33 de ani.
Ce-mi mai propun?
Nu aș putea spune că îmi propun prea multe pentru viitor. Îmi propun să iau fiecare zi așa cum vine, să ne bucurăm de ceea ce avem și DA, îmi propun, să nu mai îmi fac atât de multe așteptări. Așteptările crează depresii, iar depresia e lucrul de care vreau să stau cât mai departe posibil. Îmi propun să nu mai îmi fac griji fără motiv, să zâmbesc mai mult, să fiu din nou optimistă, să am mai multă încredere în mine și să fiu ceva mai organizată – dar nu foarte 🙂
Am ajuns la 33, dar mă simt cam ca la 20. Tânără, cu gânduri nebune și exuberanță, pregătită să trăiesc cât de mult pot fără regrete.
33 de ani, pe scurt – cam cât 158 de centimetri de scurt 🙂
* am supraviețuit 🙂
* am un soț așa cum puține poate au norocul să întâlnească
* am doi copii sănătoși – atunci când nu răcesc de la grădi :))
* am o prietenă bună, bună, bună
* mai am încă vreo câțiva alți prieteni apropiați sufletului meu
* lucrez într-un loc unde mă vedeam și la 12 ani 🙂
* am trecut cu brio – aproape 🙂 – prin depresie
* am reînceput să citesc
* am reînceput să îmi fac timp pentru mine
* încă visez
* am învățat că uneori pur și simplu lucrurile trebuie spuse franc, fără ocolișuri
* am devenit mai puțin sensibilă la toate „porcăriile” vieții
* am născut natural – chiar dacă doar unul dintre cei doi copii – și mă simt mândră 🙂
* mi-am deschis orizonturi noi
* am mai puțină încredere în oameni, dar și aceia care se bucură de încrederea mea sunt acolo pentru ei 100 %
* am învățat să nu mai am preconcepții
* sunt ironică și sarcastică pentru că mă enervează prostia
* am părinți în viață, sănătoși – în mare parte, și alături de mine
Așadar, sunt o ființă „avută”, chiar dacă încă nu am o casă pe care o tot construim, chiar dacă nu am permis de conducere sau prea mult timp liber – mă simt bogată în ceea ce am.
Să sperăm că pe viitor voi mai adăuga și alte plusuri, voi reuși să învăț cât mai multe din viața asta și atunci când se va trage linie să nu îmi pară rău.
