Chiar și atunci când sângerez în interior, voi zâmbi și îți voi spune: Sunt bine!
Te trezești dimineața după o noapte în care, din nou ai avut insomnii, sau coșmaruri, sau gânduri, sau ai vegheat la copilul ușor răcit. Te trezești, îți faci o cafea pe care nu o mai bei, încerci să începi o nouă zi. Pleci pe ușă, grăbită, frustrată, agitată: din nou nu ai avut timp de cafea, din nou nu ai putut să îți alege hainele în tihnă, din nou nici măcar nu mai știi dacă chiar te-ai pieptănat sau pur și simplu ți-ai dat doar cu mâinile prin păr. Te urci în mașină și după câteva zeci de minute ajungi la serviciu. Încerci să funcționezi, îți pui un zâmbet tâmp și fals, râzi la glumele proaste din jurul tău și mergi înainte. La un moment dat mănânci pe fugă ceva, dintr-o pungă, dintr-o caserolă de plastic cu o furculiță de unică folosință care, în mod evident, se rupe după câteva îmbucături. Devii tot mai frustrată, anxietatea pune stăpânire încet pe tine, dar tu o trimiți „la plimbare”. Încerci să termini totul în timp util, să recuperezi copilul, să faci cumpărături, să speli, să faci ordine, să hrănești familia, să continui cu toate treburile până la „ora închiderii”. Zi de zi faci la fel, rutină, oboseală, anxietate. Și la un moment dat cineva se uită în ochii tăi, care și-au pierdut licărul de altă dată și te întreabă: „Ești bine?”. Și răspunzi pe pilot automat: „Sunt bine!”.
STOP. PAUZĂ. Ia-ți un răgaz. Pentru că „Sunt bine”, nu e bine. Sunt bine e atât de departe de ceea ce simți, de fricile pe care le trăiești, de tot ceea ce te roade, încât acest „Sunt bine” ar trebui să fie un semnal de alarmă.
Așa că te-aș ruga să-ți scoți din minte răspunsurile date pe modul automat. Ce-ar fi atunci când ești întrebată „Ești bine?”, să spui „NU”. Mai mult ca sigur că poate pe unii i-ai speria, i-ai șoca, pentru că nu-i așa nimeni nu e cu adevărat bine. Dar, e un prim pas. E un prim pas pe care doar TU poți să îl faci ca să îți dai ție niște răspunsuri.
Oprește-te doar 5 minute din vârtejul vieții de uzură și gândește-te cu adevărat cât ești de bine și VORBEȘTE! Spune-ți fricile, spune-ți gândurile și vei vedea că cineva te va auzi, cineva te va asculta și te va ajuta să te faci bine.
Ne-am obișnuit mult prea ușor să trecem pe lângă oameni, să luăm totul de-a gata, să fim prea grăbiți pentru a ne mai asculta. Mereu alergăm către job, de la job, de acasă, către casă. Și atunci când cineva de lângă noi dispare, în mod stupid, iremediabil, trist, ne întrebăm: „Cum? DAR ERA BINE!”. Înainte de a răspunde cu „bine” stai câteva secunde. Numără până la 10, inspiră și expiră de câteva ori și apoi răspunde. Răspunde cu orice simți, dar NU cu „Sunt bine”. Iar, TU cel care primești acest răspuns, nu îl lua de-a gata, stai 5 minute cu OMUL de lângă tine și asigură-te că într-adevăr E BINE. Asigură-te că „Sunt bine” nu e un strigăt surd de ajutor.
