În orașul meu sunt doar lămâi. Înfloriți, galbeni, copți, uscați sau putrezi. Lămâi. Mari sau mici. Lămâi. Galbeni sau verzi. Lămâi.
Și în orașul meu plin de lămâi își face loc o portocală. Frumoasă. Gată să dea în pârg. Rotundă și suculentă. O portocală care vine să schimbe gustul lămâilor din orașul meu. O portocală apărută parcă de niciunde. O portocală ce nu se vrea lămâie. Dar concitadinele lămâi din acest minunat oraș, alungă portocala. O îndeamnă să se schimbe, să se facă mai mică, mai galbenă, mai acră… mai lămâie. În fond, în orașul meu nu pot trăi decât lămâi. E orașul lor și doar al lor.
Dar portocala nu vrea și pace. Insistă să rămână portocală. În scurt timp e ostracizată, exclusă și izolată din toate activitățile lămâiești. Ajunge undeva uitată, la marginea orașului. Gata să se uște. Gata să își piardă dorința de a mai fi o portocală. Gata să ia singură un topor cu care să își curme viața nenorocită de portocală și să spere că poate va reuși să se reîncarneze în vreo lămâie. N-ar fi la fel de împlinită, dar măcar ar fi pe placul orașului. Ar fi și ea parte din lămâiada care a acaparat orașul. Și atunci, de nicăieri, apare o altă portocală.
O ia.. încetișor, o șterge de putregai și împreună pornesc să își facă propriul oraș, în care să nu fie doar lămâi sau portocale. Un oraș al tuturor.
Concluzie: Într-o lume plină de lămâi, nu uita să fii o portocală, chiar dacă o faci doar pentru tine!
