Povestea incidentului care m-a transformat într-o mamă cu atacuri de panică și stări de anxietate.
5:08. De vreo 40 de minute nu mai dorm. M-am trezit din nou, cu inima bătându-mi să-mi sară din piet, am sărit în picioare și am alergat în camerele copiilor. Mi se păruse că îl auzisem pe unul dintre ei tușind și parcă celălalt începuse să plângă. Într-adevăr cel mic se mârâise puțin pentru că îi mai trebuia o sticlă de lapte, iar cel mare era băgat cu capul în perini și tușise de vreo 5 ori. Și eu? Eu încercam să îmi calmez inima și creierul care o luaseră razna. Eram în starea ca după vreo 10 espresso făcute cu energizant, nu cu apă. Am reușit să mă calmez, relativ repede. Vreo 10 minute și mi-am revenit, dar evident somnul mi-a pierit.
O nouă noapte cu insomnie, o nouă noapte cu stări de anxietate. De ce? Cum am ajuns aici? Cum probabil toate mamele ajung: un accident stupid cu băiatul cel mic, un accident care m-a făcut să am atacuri de panică, să îmi fie mereu teamă că nu îi pot proteja îndeajuns de mult, că nu fac destul de mult pentru a-i ține în siguranță.
Povestea incidentului din parc
Voi spune acum povestea incidentului care m-a transformat dintr-o mamă cu griji normale, într-un cu stări de panică. Se făcea că eram în parcul din spatele blocului nostru cu băiatul de 1 an și 6 luni. Nu am obiceiul să stau lipită de ei în parc, fiind pe principiul că el, copilul, trebuie să exploreze și singur, să prindă curaj, încredere și forță în propriile inițiative. Eram la vreo 10 metri de el. El merge, se ascunde după ușa din fier a parcului și vrea să ne jucăm „ascunsa”. În acel moment, undeva de niciunde, începe un vânt puternic, care mișcă ușa parcului puțin, foarte puțin, dar suficient cât să îi prindă lui unul dintre degete la balama. Alerg la el. Îi iau degetul, văd sânge, mult sânge. Mămicile din jur mă întreabă dacă e bine… el urlă, eu îi țin presiune pe deget să opres sângele și pot să spun doar atât „Chemați salvarea”. SMURDul vine, ajunge repede. Copilul urlă în continuare, se mai oprește câte un pic, dar apoi începe din nou. Medicul și asistentul de pe SMURD mă liniștesc, îl pansează și îmi spun că nu e nimic ce nu se va putea rezolva. Ajungem la Spital. Intrăm la Urgențe. Doctorița e plictisită, stă de povești cu alte câteva doamne asistente, femei îngrijitoare, ce-or mai fi. Încerc să le spun ce s-a întâmplat, îi desfac bandajul copilului, se uită în treacăt la rană, îi înfășoară un nou bandaj și mă trimit cu el la radiografie. Evident de această dată nu îi mai leagă bandjul cu leocoplast. – În tot acest timp toate celelalte doamne prezente pe lângă doctoriță își dau cu părerea: Vai, doamnă pare amputat! Dar unde ați fost? Cum l-ați putut lăsa să pățească așa ceva? Moment în care eu abia mai am aer să respir. Remarci care m-au urmărit luni de zile, nopți la rând.
Așa că îmi iau copilul, care urla în continuare, în brațe, îmi iau geanta din care mi se scurgeau lucrurile după mine, și încearc să țin degetul copilului în sus, să nu se desfacă bandajul și să ajung prin curtea Spitalului până la radiografie. Ajung acolo. Coadă, aglomerație. Brancardierul cu care am fost trimisă încearcă să le spună celor de la radiologie că am venit cu SMURDul și că avem urgență. Cei de acolo au alte planuri. Stăm și așteptăm. Cel puțin vreo 40 de minute până când cineva ne cheamă. În acest timp mă văd nevoită să merg la baie – stările de panică îmi fac vraiște stomacul. Am noroc că în sala de așteptare mamele empatizează unele cu altele, știu și înțeleg că am nevoie de un minim ajutor. Așadar las copilul în sala de așteptare, fug repede la baie și revin… Revin la radiografie. Acolo, doctoriță îi arată un ursuleț celui mic și îmi spune: „Țineți-l așa, să nu se miște. Dar să nu pună mână pe ursuleț că nu vrem să îl umple cu sânge”. Perfect, mă gândesc în capul meu. Mai bine nu i l-ați mai fi arătat.
În fine, trecem și peste acest moment. Revenim la Urgențe. Unde stăm și stăm și stăm. Vine doctorul chirurg pediatru și stăm și stăm. De ce? Pentru că de la radiologie nu mai vine radiografia. În cele din urmă chirurgul decide să analizeze singur degetul copilului și să îl coase.
Scenele continuă, copilul plânge, e ținut răstignit de vreo 5 doamne care se tot miră cât e de puternic, iar una dintre ele are o replică unică: „Doamnă, cântați-i ceva, poate adoarme”.
În fine, terminăm cusutul, pansatul, primim o rețetă și plecăm. Afara ne aștepta și soțul, care deși ajunsese și el la Spital, nu a fost lăsat să vină lângă mine pe principiul: doar un adult cu un copil.
Ajungem acasă, copilul adoarme, și eu stau lângă el și atunci răbufnesc: plâng, plâng, plâng, încet, ca să nu îl trezesc, dar nu vreau să mă mișc de lângă el. Mi-aș fi tăiat o mână, chir și amândouă doar să îl văd că nu suferă. Cineva se gândește să mai facă și o remarcă de genul: „Dacă nu ai fost destul de atentă cu el”. O remarcă venită ca un pumnal în moalele capului.
Au urmat 2 săptămâni în care am mers zilnic la pansat, în care am trăit cu spaima că ar putea face necroză, în care îmi țineam copilul urlând zi de zi la curățat de rană. Știam că e pentru bine lui, dar de fiecare dată în mine se mai rupea ceva, se mai rupea o bucată din mine care nu mai avea să poată fi pusă niciodată la loc.
Și cam asta e povestea…
Atunci nu mi-am dat seama imediat cât de mult m-a marcat totul. Mi-am dat seama doar după vreo 3 luni când din joacă unul dintre băieți a dat cu capul în tocul geamului. Am reacționat imediat, m-am asigurat că e bine și după ce am văzut că nu pățise de fapt nimic, AM CLACAT. Am făcut atac de panică, vreo 3 ore nu am putut respira în mod normal, simțeam că inima îmi bate foarte repede și nu aveam aer. Nu știam să mă calmez și eram de-a dreptul speriată.
Atacurile au continuat după fiecare incident cu cei doi copii, fie că vorbim de o tuse simplă, o răceală, o viroză cu febră sau chiar un coșmar. Ei cădeau se juleau, plângeau puțin, iar eu mă luptam să respir în următoarele 2 ore.
Mi-a luat mult să conștientizez, să îmi spun problema. Din afară se vedea că reacționam exagerat la orice problemă, din interiorul meu simțeam că mă sufoc de fiecare dată când copilul plângea. Ajunsesem să nu mai pot adormi decât greu, foarte greu și doar când eram extrem de obosită cu ochii în telefon, pentru că dacă nu aveam ceva ce să îmi distragă atenția atunci când închideam ochii singurul lucru pe care îl vedeam era degetul lui în sânge. – Degetul e bine, nici măcar nu i se mai văd cusăturile, s-a refăcut complet.
Și când într-o după masă am adormit puțin și m-am trezit în atac de panică, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, rapid. Unul dintre copii țipase, dar se jucau împreună. Însă în subconștientul meu țipătul lui m-a băgat în sperieți.
Atunci am spus ceea ce simțeam. Mi-am spus fricile: că nu sunt destul de bună, că nu fac destul pentru ei, că nu îi protejez suficient, că nu sunt o mamă PERFECTĂ! Că am născut copii sănătoși și nu sunt capabilă să am grijă de ei. Toate temerile, toate fricile mele cele mai mari mi le-a spus. Soțul m-a ascultat și am început împreună să luptăm cu MINE!
Respirații
Și așa mi-am găsit o soluție, o soluție care funcționează, care mă ajută să depășesc stările de anxietate care devin tot mai ușor de trecut. Când copilul tușește noaptea, încep exercițiul meu psihic. Inspir. Expir. Număr: unu, doi, trei. Inspir. Expir. Totul e bine. Inspir. Expir. Unu, doi, trei.
E ca o mantră care mi-o repet în minte, mă concentrez doar să îmi mențin respriația stabilă, în ritm normal. Și funcționează.
E drept, uneori nu mai pot adormi decât după câteva ore, e drept încă mai sufăr de insomnii cauzate de anxietate. DAR, încerc să mă repar. Încerc și lupt cu MINE!
În final
Și de ce am scris toate astea? În primul rând pentru mine. O terapie care mă ajută să îmi verbalizez fricile ca să pot lupta cu ele. În al doilea rând să îți spun și ție celui care citește că e NORMAL să ai stări de anxietate, e normal să ai griji, e normal nu fii PERFECT. Nimeni nu e! Faci tot ce poți pentru a-ți crește copilul sănătos și frumos și în fond asta e tot ceea ce contează.
Acum, că mi-am vărsat sufletul într-un notepad, că soarele începe să răsară și că mă așteaptă o zi lungă la muncă, voi încerca să mai dorm puțin. CRED că sunt o MAMĂ bună, că fac tot ce pot pentru copiii mei și că NU SUNT VINOVATĂ dacă se lovesc sau se îmbolnăvesc!
Și în final, un sfat pentru ceilalți: NU ÎNVINOVĂȚIȚI PĂRINȚII! Ascultați-i, ciți-le durerile și apoi trageți concluziile.
