Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri
aristotel
aberații despre PRIETENIE, SUFLETE și CICATRICI
Mi-e destul de greu să încep să scriu articolul acesta, din simplul motiv că nu prea știu cum să îl încep. Știu ce vreau să îți spun ȚIE celui ce îl citește, știu ce aș vrea să urlu ca să audă toată lumea, dar nu prea știu cum să încep. Așa că voi începe cumva de la mijloc.
SUFLETUL e suma tuturor dorințelor, viselor, speranțelor, dar cel mai important e suma tuturor CICATRICILOR. Fiecare dintre voi pe care v-am cunoscut m-ați lăsat câte ceva, m-ați modelat sufletul și v-ați pus amprenta. E drept unii ați luat cumva o parte din el, vi l-ați însușit pentru o scurtă perioadă de timp pentru ca mai apoi să îl aruncați la gunoi – și nici măcar la un tomberon cu colectare selectivă. Și ce a rămas în urmă a fost un SUFLET care a șchiopătat, un SUFLET ciuntit și urâțit, dar care în timp își revine. Crăpăturile făcute se estompează, dar CICATRICILE rămân pentru totdeauna.
N-am prieteni decât puțini, foarte puțini și tot mai puțini. De ce? Pentru că probabil atât SUFLET mi-a mai rămas să arunc în joc. E greu să vorbește despre SINCERITATE, în lumea noastră când totul se reduce la aparențe, e atât de greu să le mai explici oamenilor din jur că poți să faci lucruri fără să ceri nimic în schimb. Nimeni nu te prea mai crede. Și să revin la PRIETENIE. Pentru mine atunci când îmi aleg un PRIETEN, sau mă alege el pe mine, e un joc de genul ruleta rusească. Eu pun totul, și sper ca să nu nimeresc în gloanțele celuilalt. Nu știu să fac lucrurile cu jumătate de măsură. Am ajuns la 33 de ani și în continuare îmi pun SPERANȚE și ÎNCREDERE în oameni. În continuare CRED că dacă eu sunt ACOLO pentru cineva și acela va fi ACOLO pentru mine. Am ajuns la 33 de ani și se pare că nu am învățat lucrurile care ar fi trebuit.
Știi cât e de greu să fii SINCER cu ceilalți? FOARTE! Pentru că nimeni nu stă să se uite cu adevărat la tine. Te ia de bun, te folosește și apoi GATA. Trece mai departe. De aceea se face că am foarte puțini oameni care m-au văzut dincolo de toată tencuiala exterioară.
Dar, când faci lucrurile așa cum le fac eu cu 100% și încă ceva mai mult, riscul să ajungi un insomniac anxios plin de regrete e foarte mare. Dacă ai face lucrurile doar pe jumătate, totul ar fi mai bine, mult mai ușor. Dar, NU. Eu trebuie să mă implic până când nu mai rămâne nimic din mine. Trebuie să îmi dau și ultima bucată din ce mai am pentru celălalt. Altruismul acesta sufletesc te cam secătuiește, în final. Și partea cea mai grea e că atunci când unul dintre aceia pentru care ți-ai fi dat o mână, un picior, inima și cei 2 rinichi, te lasă cumva de izbeliște, tu nu știi ce să mai faci cu tine. Rămâi olog și imperfect. Și partea aceea din suflet ce și-a luat-o cu el, pe care tu i-ai dat-o de bună voie crezând că o va prețui mai ceva ca pe un lingou de aur, ajunge împietrită. Sufletul se transformă într-o stâncă, plină de crăpături, de fisuri, de imperfecțiuni, din care uneori mai apare câte o speranță.
Uite așa ajungi să îți cari cicatricile după tine , și le care cu roaba, cocoșat de temeri și disperat de durere. Dar, ironia face că oricât de mult ți-ar fi crăpat sufletul, oricât de greu îți e să mai respiri, la exterior nimeni nu va vedea. Pentru că și TU, dacă ești ca mine, îți vei pune un zâmbet tâmp pe față, un rictus care va rămâne așa cumva înțepenit și vei merge înainte. Pentru că ce să vezi, durerea din SUFLET nu te omoară fizic, deși pare foarte posibil, în mod special la început.
De aceea te rog eu mult, când întâlnești un om care își dă SUFLETUL pentru TINE, care îți dă SINCERITATE și PRIETENIE, încearcă să nu îl distrugi, încearcă să nu îi omori și ultima fărâmă de speranță ce i-a mai rămas.
FII un PRIETEN, nu o CICATRICE.
