Că tot sunt într o perioadă în care ascult Vunk ca mare chef și drag, acele melodii vechi dar bune. Vreau să spun că dintr o mie de lucruri ce mă chinuie și nu mă lasă să dorm uneori cel mai tare mă doare că … suntem un popor de mâncători de semințe cu aruncatul cojilor pe jos, că suntem la nivelul la care la ora 10 dimineața duhnește alcoolul din noi, că suntem atât de depravați și săraci în toate felurile, încât parcă am ajuns nu în lumea a treia ci chiar mai jos.
Două zile, de weekend. Ce am văzut cât am mers cu tramvaiul? Mizerie, nepăsare, alcoolism, disperare și multă tristețe. Cât de triști suntem? Cât de disperați am ajuns? Cât de alcoolici?
Și aici mă gândesc la un reportaj făcut săptămâna trecută în care se spunea că al meu cartier ar fi unul dintre cele mai periculoase din Arad. N-aș putea spune că mă simt în pericol. Locuiesc de 30 de ani în aceeași zonă și nu aș spune că e periculoasă. Ce pot spune, însă? Că e jegoasă. E murdară, e lăsată de izbeliște, e cumva fără căpătâi. E ironic să stai la capăt de linie într-un cartier fără de capăt.
Mi-e scârbă să duc gunoiul că dau de rahați, de vome și flegme. Și da, poți spune că de vină sunt oamenii, homeleşii -într-o adaptare engloromână. Dar oare unde erau acești năpăstuiți acum câțiva ani? Că mizeria și jegul acesta exagerat nu a fost din-totdeauna. Și ști ce cred? Că de vină pentru toți acești năpăstuiți care își toarnă alcool pe gât de la 8 dimineața și fumează țigări cumpărate la bucată, sunt cei care i-au adus în această situație. Când la 40 de ani nu îți mai găsești un loc de muncă fiind considerat bătrân, când tot ce ți se oferă e un salariu de rahat pe 10-12 sau mai multe ore de muncă, ajungi la un moment dat să clachezi. Și atunci îți bagi picioarele în tot și nu te mai interesează nimic. Te îneci pe uscat și speri ca viața ta să se termine odată. Și ajungi pe străzi, și ajungi să nu îți mai pese de nimic pentru că, nu-i așa, nu e ca și cum atunci când tu ai avut nevoie cuiva i-a păsat de tine.
Și uite așa, printr o perfidie greu de imaginat, am ajuns la marginea orașului, dar nu numai, să vedem viața aia murdară și urâtă pe care nimeni nu o recunoaște, dar toată lumea știe de ea. Și de ce ar vrea cineva să o schimbe? Cu cât ești mai disperat cu atât vei fi mai ușor de manipulat.
Ne-am transformat într-o nație de scuipători de semințe, manelizarea noastră fiind acum la apogeu, sau cine știe unde vom mai ajunge.
Orașul scuipătorilor de semințe
