Omul este singurul animal ale cărui dorințe cresc pe măsură ce sunt hrănite; singurul animal niciodată satisfăcut
henry george
Avem o plăcere nemărginită de sânge. Ne plac filmele în care zboară capete, în care violența e cât se poate de extremă, citim pe nerăsuflate orice are legătură cu violența sau cu sexul. Suntem niște consumatori de sânge, de sângele altora. Un fel consumatori „zombi”. Ne bucurăm teribil când alții pierd, iar dacă avem cumva vreun dușman fie el și virtual, răul lui ne aduce bucurie sublimă. Și atunci ne mirăm, noi părinții, că pruncii se uită la desene cu zombi, cu mâncători de cadavre sau cu ucigași în serie. Desigur, toate desenele sunt făcute indirect în această direcție, dar mesajul e cât se poate de similar. Noi ca adulți iubim sângele altora, ne fascinează morbidul și răul celorlalți, iar copiii ajung încet, încet să ne urmeze și ei. Rapiditatea cu care se dispersează informațiile, în special cele negative, este uimitoare. În doar câteva ore o imagine cu sânge sau sex poate ajunge să fie distribuită de milioane de ori. Mediul virtual e spațiul perfect pentru ca noi să ne cultivăm și mai mult nevoia de a distruge, de a dărâma, de a vedea cum alții ajung în chinuri.
Nu sunt adepta morbidului. Lucrez de 13 ani în presă și nu am fost niciodată la vreun accident mortal, tocmai pentru că nu îmi place sângele. Dar, dacă mă uit peste cele mai căutate știri, oricât am vrea noi să părem culți și educați, interesați de literatură, artă și poezie, nu suntem. Cititorii caută morbidul, caută senzaționalul și imagini cât mai șocante din orice moment. S-a renunțat demult la orice urmă de intimitate, de viață privată sau de bun-simț atunci când vine vorba de a deveni viral.
Și tot căutând răspunsuri la aceste întrebări am găsit citatul unui om care spune mai bine decât aș fi putut eu să fac cam același lucru: „Omul este singurul animal ale cărui dorințe cresc pe măsură ce sunt hrănite; singurul animal niciodată satisfăcut” – Henry George. Cam asta e cu noi oamenii, cu cât vedem mai mult sânge cu atât vom vrea mai mult, cu cât vedem mai mult morbid cu atât apetitul nostru va fi mai mare. Din păcate apetitul acesta de nestăvilit nu se regăsește și în lucrurile bune, constructive, demne de băgat în seamă.
Din păcate suntem niște „zombi” dornici de sânge și răzbunare, suntem atât de înrăiți încât cu greu mai putem face orice lucru bun. Și atunci când dăm din întâmplare de un om care nu „simte sângele”, e musai să-l distrugem. Bunătatea nu mai face parte din tendințele societății noastre. Sângele, moartea, durerea, chinurile, suferința. Asta da, asta ne place, asta ne hrănește și nu ne mai săturăm.
Când ne vom trezi din transa asta? Când vom realiza că sângele altora nu e altceva decât sângele nostru? Când vom conștientiza că ne mâncăm de vii unii pe alții și că prin pofta noastră pentru dezastre nu facem altceva decât să creăm la rândul nostru și mai mult haos?
