Te grăbești. E dimineață, știi că va fi trafic, știi că probabil vei întârzia din nou la serviciu, știi că mai ai și multe alte probleme de rezolvat în ziua ce încă nici nu a început bine. Ajungi, după discuții, tratative, negocieri – privind îmbrăcatul, mâncatul, spălatul, cu copilul la mașină. Îi deschizi ușa, urcă în mașină și deja ești obișnuit: îți spune că nu vrea în scaun, că nu vrea centură, că NU VREA! Ești deja stresat, ești deja obosit psihic de la toate discuțiile avut în cele 30 de minute de când l-ai trezit, așa că cedezi. Îți lași copilul să stea pe scaunul lui, fără centuri, sau chiar pe scaunul din mijloc, sprijinit tacticos între cu coatele pe cele două scaune din față. Știi că poate nu e tocmai bine, dar simți că nu mai poți duce încă o luptă. Așa că cedezi. Îl lași așa, oricum acum 20 de ani nimeni nu își punea copilul în scaun de mașină și nimeni nu a pățit nimic.
Pornești mașina. Pornești radioul. Cel mic urlă că vrea vreun cântec care deja pentru tine e ca o placă stricată de pe vreun canal de YouTube. Iei telefonul, butonezi YouTube-ul și pornești mașina. Te mai uiți, ba la telefon, ba la șosea. Știi drumul cu ochii închiși, cunoști toate gropile, toate semafoarele, toate străzile. E același drum, aceeași situație din fiecare dimineață. Monotonia vieții și a obișnuinței a pus deja stăpânire pe tine. Te gândești la toate problemele pe care trebuie să le rezolvi în aceea zi: să ajungi la serviciu, să mergi la vreo două ședințe, să nu uiți să cumperi lapte, să bagi hainele la spălat. Din când în când copilul țopăind printre scaune îți mai cere, ba o altă melodie, ba să îi cumperi vreun joc nou, ba să îi spui de ce o mașină e roșie și alta verde. Încerci să răspunzi, dar o faci pe pilot automat.
Încă două intersecții și ajungi la grădiniță, poți să îți lași pruncul și să începi ziua de adult. Simți că e mul, cumva toate te copleșesc. Și parcă deodată ai un sentiment că ceva rău, foarte rău se va întâmpla. Cu două străzi înainte de grădiniță, o intersecție banală, e verde la semafor. Circuli regulamentar, vreo 45 de km la oră, cauți din priviri deja vreun loc de parcare. Și BRUSC auzi IZBITURA! Un neatent, visător, începător, fie ce-o fi, a intrat pe roșu în intersecție și te-a lovit. Mașina se învârte, încerci să o controlezi, simți în creier metalul cum se frânge, simți în gură un gust de sânge. Poate doar ți se pare. N-are cum. Ești în oraș, NIMIC NU ȚI SE POATE ÎNTÂMPLA. Și TOTUȘI, în acele câteva miimi de secundă te gândești la copil. Nu apuci să te uiți în spate, că ești lovit în plin de airbag și pentru câteva secunde zaci inconștient.
Te trezești. Te uiți în jur. nu vezi decât multă lume, agitație, urlete, simți fum și sânge și sticlă și fier. Începi să te agiți: COPILUL? Unde îți e copilul? Era pe bancheta din spate, te-ai uitat în oglinda retrovizoare și l-ai văzut chiar cu câteva secunde înainte de impact. Făcea grimase, râdea. UNDE E? Vezi parbrizul spart și urme de sânge. Te uiți la tine, n-ai decât câteva julituri, niște dureri de la airbag. Îți dai CENTURA jos, că da, ești șofer responsabil și nu pornești la drum fără CENTURĂ. Și începi să-ți cauți copilul. Erai cu el în mașina? Sau nu? Memoria îți joacă feste. Adrenalina îți urlă prin vene. Cobori, mașina ta e praf. Vezi lume, multă lume, în fața mașinii tale. Țipă, strigă, se agită. Și buimac, ajungi și tu. Îți vezi copilul întins pe caldarâm, îi recunoști hainele că restul cu greu mai poate fi recunoscut. Vezi sânge, atât de mult sânge. Și atunci, înțelegi: COPILUL TĂU a ZBURAT prin geam! COPILUL TĂU nu mai este! Și urli, și nu poți înțelege de ce și ceri ajutor. Dar cumva nimeni nu te ajută, nimeni nu te înțelege. Toți îți arată: SCAUNUL! De ce nu l-ai ASIGURAT ÎN SCAUN?
***
Și te trezești brusc, într-un lac de sudoare și mergi și îți vezi copilul dormind liniștit la el în pat. Ai mai primito șansă!
NU TE JUCA cu VIAȚA copilului TĂU! Pune-l în SCAUNUL SPECIAL și asigură-l cu CENTURI! SIGURANȚA LUI e cea mai importantă!
