Cine nu a folosit măcar o dată expresia asta? Cu toții o știm, am auzit-o de când eram prunci și ne-am însușit-o. „Despre morți numai de bine”. Cumva să nu vorbim de rău, să nu gândim rău cuiva care a murit. Nimic de comentat, până aici. Dar despre vii? Despre vii, despre cei care încă mai răsuflă și își duc veacul printre noi, despre cei care ne cer ajutorul și despre cei pe care îi întâlnim la un moment dat în viața noastră? Despre ei cum să vorbim? În principal de rău. Avem prostul obicei să vorbim de rău pe oricine, despre orice în orice situație. Că e nuntă, ceva sigur nu ne convine, că e un spectacol, trebuie musai să găsim ceva de comentat, că suntem chiar și la o înmormântare avem câte ceva e reproșat. Că unul plânge prea mult, că altul râde tot timpul, cutare are prea mult tupeu sau cutărică nu știe să lupte pentru ce vrea. Ne uităm mereu în jur și mereu facem reproșuri, criticăm, aruncăm cuvinte tăioase. De ce oare doar despre morți să vorbim de bine? De ce nu putem vorbi de bine și despre cunoscuți și despre oamenii pe care îi întâlnim zi de zi și despre colegi sau apropiați? De ce să nu vorbim doar de bine? Chiar credeți că cei cărora le aduceți reproșuri nu își cunosc greșelile, că nu își știu neajunsurile și lipsurile? Le știu, dar faptul că cineva nu face altceva decât să le readucă aminte cât sunt de imperfecți nu ajută la nimic.
Așadar, propunerea mea e simplă, hai să schimbăm proverbul ăsta cu morții, și să ne axăm pe cei încă vii. Cât ‘om mai fi, cât ‘or mai fi!
Despre morți numai de bine, căci despre vii…
