Nu. Nu va scăpa nimeni și nimic. Nici lumea, nici oamenii. Iubirea e bună, e idilică, te împlinește. Dar lumea e atât de machiavelică încât îți distruge visele, îți ia aripile, de fapt nu, le smulge una cât una și te lasă așa. Te lasă să îți găsești tu drum printre toată răutatea. Vei vedea cum răul e tot mai mult și culmea, cum răul e cel care triumfă, care aduce satisfacții. Și tu, visătorul, îndrăgostitul, optimistul, vei vedea că de fapt totul a fost o iluzie. Dezamăgirile vin, te schimbă și te fac să crezi că nu mai ai putere să mergi mai departe. Dar mergi. Dar niciodată la fel. Cumva ajungi ca până la bătrânețe să treci prin atât de multe răutăți încât ideea ta de iubire dispare, se estompează și nu mai știi dacă într-adevăr ai iubit vreodată sau a fost doar un vis frumos.
Și totuși, realitatea oricât de dură ar fi pe mine nu mă poate schimba. Fac parte din aceia care își dau sufletul cu totul pentru cei de lângă mine. Fac parte din oamenii care cred că poți iubi și poți trece peste orice dacă ai lângă tine omul potrivit. Oricât mi-ar plăcea să fiu mai dură, nu îmi iese. Sunt un suflet bun și cred că merită să investim tot ce avem pentru sufletele de lângă noi.
Și totuși… cumva realitatea începe să îmi distrugă și mie visul, visul unei lumi mai bune. Cumva încet, încet, mă simt ucisă și înfrântă, simt că oricât de mult l-aș asculta pe Chirilă cu versurile lui absolut perfecte, cumva nu mai pot cred că lumea asta mai are vreo șansă să se salveze cu iubire. Suntem cu toții prea canceroși, prea roși de ură și invidie, prea hapsâni ca să mai putem vedea iubirea care ar putea să ne mai și salveze.
Cine o să ne ajute să mergem mai departe? Nu știu. Dar poate, la un moment dat ne vom aduce aminte de sufletele noastre și le vom asculta mai mult.
Celor care cred că lumea cu iubire va scăpa…
