Toți, sau mă rog, aproape toți ne dorim copii. Vedem familii fericite, copii ascultători, vedem poze pe Facebook, multe și toate minunate. Dar știi ceva? Viața de părinte e mult mai mult decât trei poze pe Facebook, absolut perfecte și fără vreun cusur.
Viața de mamă înseamnă, în primul rând, multe nopți albe. Ești pregătită? Nu. Cel mai probabil în primele săptămâni clachezi, ceea ce e normal. Deși ultimele luni de sarcină te pregătesc oarecum pentru viața de mamă, îți e mai greu să dormi și tot așa, parcă totuși totul culminează cu momentul în care apare copilul. Auzi din jurul tău că trebuie să îl alăptezi – nu e ușor, poate nu îți vine natural, poate nu poți pur și simplu să stai vreo 20 de ore din 24 cu copilul la sân, lăsându-l să suzeteze. Și uite așa ajungi să nu mai ai parte de somn, să fii extrem de obosită, irascibilă și posibil la limita depresiei.
Trece prima săptămână. Te obișnuiești cu pruncul. Conștientizezi că nu prea ai cum să îl „strici” și că e mai puternic decât pare. Și apar colicii. Altă nebunie, alte nopți albe, alte sunete de aspirator și ventilator și tren care îți șuieră prin creieri, în speranța că îl vei putea adormi. Trec și colicii și ai vreo 2 luni de liniște, dacă ai noroc. Că apoi încep dinții, erupțiile țin până pe la vreo 2 ani jumătate. E o perioadă foarte similare unei curse cu rollercoasterul: când apuci să tragi aer puternic în piept, vine un nou salt mortal plin de adrenalină și panică.
Și dacă ai trecut de cei 2 ani și vreo câteva luni, ești încă întreagă la minte, și extrem de obosită, pregătește-te urmează tantrumurile dintre 2 și 3 ani. Perioada aia în care pur și simplu nu te mai poți înțelege cu propriul copil, în care el urlă, se aruncă pe jos și face toate crizele din lume exact atunci când te aștepți mai puțin. E perioada aia în care dacă îi dai un pahar verde în loc de unul roșu se iscă cel puțin un nou război mondial.
Treci și peste tantrumuri. Deși ești un fel de părinte zombie. Și atunci decizi că e momentul să îl duci la grădiniță. Și de aici încep: viroze, viruși, bacterii, o mie opt sute cincizeci și șapte de boli de care nimic măcar nu ai auzit până atunci. O parte din bucătăria ta e un fel de farmacie, cu siropuri, supozitoare și alte medicamente. Speri și auzi de la alte persoane că toate trec, că sigur că va fi mai bine. Și speri. Speri zi de zi că va fi mai bine, mai ușor. Dar cumva, cu timpul care trece lucrurile nu devin mai ușoare, ci doar mai complicate, la un alt nivel. N-am ajuns încă la nivelul adolescenței ca să îți pot povesti despre cum e „iadul părinților”, dar pot să îți spun că pare-se primii șapte ani sunt cei care îți vor defini adolescentul.
La ce să te aștepți atunci când vei fi părinte? La multe nopți nedormite și cumva la o putere care vine de nu știu unde, care te face să poți să mergi mai departe indiferent de situație și te ajută să supraviețuiești. Dar să te aștepți și la momente de durere crâncene, când îți vezi pruncul bolnav și nu știi cum să îl ajuți, când ți-ai vinde și sufletul oricui numai să îl vezi că e bine. Durerea și panică pe care le au părinții atunci când copiii lor pățesc ceva nu poate fi explicată, dar voi face totuși o analogie. E ca și cum cineva ți-ar băga un țăruș înfierbântat până în inimă și l-ar lăsa acolo să te obișnuiești cu durerea.
Și totuși…
Dincolo de toate nopțile, de panicile, de fricile și de momentele grele… atunci când îl vezi râzând simți că parcă totul se lipește la loc și poți să o iei de la capăt. Sentimentul meu e similar celui avut după prima naștere: după 10 ore de travaliu foarte intens, momente în care simțeam că nu mai pot fizic, atunci când l-am văzut am uitat tot, aș fi fost dispusă din secunda a doua să o iau de capăt, să lupt din nou, doar pentru a-l avea.
Așadar, luptă, luptă, luptă și ai speranța că totul va fi bine! (mesaj pe care și eu mi-l repet în mod constant)
Și DA, merită orice. Orice efort, orice clipe de neliniște, oricâte nepoți nedormite și oricâte panici. MERITĂ!
