Când un tânăr se sinucide …

Ne străduim atât de mult să avem o viață perfectă, încât nici nu sesizăm când ne pleacă SUFLETUL spre SINGURĂTATE

Un băiat de 21 de ani se sinucide. Nu e nici primul, și din păcate nu va fi nici ultimul. Decizia e doar a lui. Ce a lăsat în urmă, cumva nu îl mai privește. Pentru el totul a fost prea mult și a vrut să oprească într-un fel acest carusel al vieții și să coboare. A reușit. Dar de ce?
Din păcate gestul lui va fi uitat la fel ca al altora după vreo câteva zile, maxim o săptămână. Acum, la puțin peste 24 de ore de la incident încă e totul „proaspăt” în memoria colectivă, încă se caută răspunsuri, încă firea noastră devoratoare de morbid caută detalii, poze, imagini. Cumva toată lumea vrea să explice gestul tânărului. De ce? Pentru că în mod deloc surprinzător tânărul nu părea a fi vreun depresiv. Dar despre zâmbetul care ascunde depresii atât de grave încât duc la sinucideri, ați auzit? Despre ceea ce în revistele de specialitate se numește „smiling depression”, adică depresia cu zâmbete, ați auzit?
Cum s-a ajuns ca un tânăr să recurgă la un asemenea gest? Așa cum ajung toți sinucigașii: lipsa comunicării. De ce nu a cerut ajutor? De ce nu a spus că îl frământă ceva? Părerea mea: pentru că fiecare dintre noi suntem atât de preocupați cu viețile noastre, suntem atât de prinși în tumultul zilnic, încât ne rezumăm la a fi niște prieteni fictivi, mai mult virtuali și de complezență. Ne mulțumim să îi dăm un like, un ha-ha-ha sau vreun alt emoticon prietenului nostru de pe Facebook. Ne mulțumim să mergem la petreceri unde bem prea mult și nu vorbim deloc, ne mulțumim să fim aparent APROAPE unii de alții, dar nu ne interesează cu adevărat ce probleme are cel de lângă noi.
EMPATIA. Empatia ne face să fim oameni. Dar câți dintre noi o mai avem? Am devenit niște ființe atât de robotizate, atât de prinse în ițele unei vieți tehnice, a mediului virtual și a unei iluzii de bine, încât am uitat să mai și trăim.
Și atunci când un astfel de caz ne șochează, ne trezim cumva. Dar doar pentru scurt timp, că totul se uită repede, mult prea repede. Și facem asta zi de zi. Aflăm despre cineva că e bolnav, îl sunăm, ne oferim să îl ajutăm. Dar despre ceilalți oameni pe care îi cunoaștem? Despre ceilalți oameni care cumva ne zâmbesc, ne spun bancuri și ne fac ziua mai frumoasă doar prin simpla lor prezență, îi sunăm să îi întrebăm dacă sunt bine? O simplă întrebare: Ești bine? Poate face mai mult ca oricâte like-uri pe facebook.
Dacă ai un prieten, dacă ai un om la care ții, nu-ți fie teamă: sună-l! Întreabă-l ce mai face și ASCULTĂ-L! Oricine are dreptul să clacheze, oricine are dreptul să spună că nu mai poate și să își ia o pauză. Indiferent dacă ție ți se par greutățile celuilalt neimportante, ți se pare simple fleacuri, pentru cel de lângă tine pot însemna TOTUL!
În final, atât aș mai putea spune: atunci când cineva se SINUCIDE nu o face pentru că e slab, o face pentru că într-o lume cu mii de prietenii virtuale, la o petrecere cu sute de suflete în jurul lui, s-a simțit SINGUR. Și singurătatea doare mare tare decât ORICE. Nu vă lăsați prietenii SINGURI și nu vă lăsați pe voi SINGURI.

Și mai ceva, dacă cineva zâmbește nu înseamnă că e BINE. Uitați-vă în ochii celuilalt: ochii nu pot ascunde durerea.