E marți. Nici măcar nu e 13, e doar 16. Iulie. O zi care pare cu nimic diferită față de orice altă zi. Pentru cineva însă, povestea asta cu viața și trăitul se termină în mod ireversibil. Pentru cineva însă ziua de astăzi va fi ziua în care se schimbă totul, ziua în care nimic nu va mai putea fi vreodată la fel.
De această dată e vorba de un cunoscut, de un om „în toată puterea”, de 43 de ani . Șocul că a plecat mă lovește ca un pumnal. Mă uit cumva în transă la poza lui și nu prea îmi vine să cred. Da, știu. În fiecare zi mor oameni, în fiecare zi cineva pierde pe cineva, în fiecare zi pentru cineva totul se termină brusc, fără cale de întoarcere, fără alte variante. Dar suntem mereu atât de detașați de tot ce se întâmplă în jur încât doar când ne afectează direct vreo veste din sfera „cine-a mai murit”, doar atunci poate ne oprim din tot circul vieții zilnice și ne dăm răgaz să mai trăim, măcar câteva momente.
Nici nu știu încotro să îndrept rândurile astea. Aș vrea să fiu empatică, dar nu cred că iese, cel puțin nu astăzi. Pentru că astăzi sunt doar nervoasă. Nervoasă pe mine, pe noi, pe voi. Pe toți. Am ajuns să ne trăim viața doar prin niște mesaje motivaționale și alea rostogolite și răstălmăcite, am ajuns să ne trăim zilele prin consum de banalități și am uitat cum e să fim VII! Am uitat că poate nu vom avea n șanse la noi începuturi, am uitat că poate ziua de azi ar putea fi ultima și am uitat că, în final, nu lăsăm în urmă decât amintiri.
Și cumva mi-aș dori ca moartea lui Laurențiu să fi avut un rost. Cumva aș vrea ca măcar pentru unul dintre noi să fi fost momentul acela în care să realizăm că dacă nu îți trăiești viața acum, s-ar putea să nu mai ai când să o faci. Dacă măcar unul dintre noi va schimba ceva, atunci poate că totul n-a fost în zadar.
Cam atât. Luați-vă și voi un răgaz și începeți să trăiți. S-ar putea să ajungeți la 90 de ani, dar la fel de bine s-ar putea ca mâine să nu vă mai treziți. Și atunci? V-ați trăit zilele sau ați tot așteptat o nouă zi, un nou început, o nouă schimbare?