Oarecum vara asta e prea tristă și prea plină de dureri. Cumva atmosferei apăsătoare și greu de respirat i se adaugă și prea mult morbid. Și-atunci când parcă nu trece vreo săptămână fără ca cineva pe care-l știi să nu plece ireversibil din lumea asta, stai și te întrebi ce-ai face tu?
Azi-noapte a mai plecat un om. Nu e singurul, probabil mai sunt câteva sute care au zis: gata! și au lăsat toată durerea în urmă și au plecat spre alte forme ale existenței. Dar de această dată moartea era cumva așteptată. O aștepta și el și cei care îl știau și totuși, chiar și așa te dărâmă. Și-atunci stau și te întreb: dacă ar fi să afli că mai ai vreun 1 de trăit, ce-ai face? Ai merge pe toate tratamentele, pe încercările, experimentele doctorilor făcute pe tine ca să vadă dacă îți mai pot da vreo șansă? Ți-ai petrece ultimele zeci de zile prin paturi albe, așteptând să te eliberezi într-o bună zi de toată durerea? Sau ai prefera să trăiești, să îți faci „lista de dorințe” și să mai poți respira liber măcar câteva luni?
Cred că toți am spune că am prefera cea de a doua variantă. Dar cred la fel de bine că instinctul nostru de autoconservare va face să ne împingă spre lupta cu boala care oricum ne va învinge, în final. Și pe lângă durerea fizică, boala asta e atât de meschină încât te lasă lucid. Nu te mai uiți în oglindă pentru că nu vezi decât moartea din ochi. Ești muribundul privit cu milă. Asta mi se pare mult mai nedrept decât însăși moartea. Oricum murim, dar decât să îmi mișc trupul cadaveric de pe un pat pe altul, nu mai bine îmi trăiesc maxim câteva săptămâni, decât să aștept pur și simplu să mor?
E greu, prea greu, prea dur și prea nedrept.
Și în final o piesă care spune ceea ce încerc să scriu și eu pe-aici.
Trist, foarte trist, iar cei rămași în urmă nu îl vor uita niciodată… au suferit alături de el și vor suferi și fără el.
Da. Așa e.