Nu-mi vine să scriu despre nimic. Parcă totul îmi provoacă repulsie și greață. Dar o greață din aia pe care nici măcar vreo două cutii de metoclopramid nu o pot lăsa dusă. Îmi vine să îmi vărs fierea și ficații și totul din cauza imposturii pe care pare-se nu o mai suport.
A murit în mod tragic, oarecum stupid și iremediabil, o tânără adolescentă. Nu am nici dispoziția și nici vreo pregătire să mă pun eu să îmi dau cu păreri și sfaturi despre cum ar fi fost mai bine să se procedeze, despre cine a greșit și despre cât de dure trebuie să fie pedepsele. Ce mă deranjează atât de tare e însă ipocrizia noastră. Da, a noastră a tuturor! Ne dăm empatici și foarte revoltați, dar doar pe Facebook. Dacă e să venim la vreo acțiune, dacă e să ne asumăm ceva, o facem pe silent. Să iasă alții în față, să lupte alții pentru noi, să ne salveze alții.
Și aici o să mă refer la un exemplu concret. Cazul de la Caracal a stârnit multă mâhnire și frustrare. Dar cred că cel mai mult a stârnit teamă. Teama că într-o situație limită ești pe cont propriu. Teama că cei în care ți-ai pus toată baza nu vor reuși să ajungă la timp, așa cum ai văzut tu în multe filme americane de succes și ai citit în cărți vândute și răsvândute pe toate continentele. Și de teamă reacționăm. În principal reacționăm violent. Dar s-au dus vremurile revoluțiilor, ieșitului masiv în stradă, s-au dus vremurile în care ne pasa cu adevărat. Acum suntem doar niște ipocriți. Ne alarmăm și ne dăm de ceasul morții pe Facebook, și cam atât. Sâmbătă seara în Arad se organizează, la fel ca prin toate orașele de prin țară, un fel de comemorare-protest sub îndemnul „Iartă-ne, Alexandra”. Vin vreo 50 de oameni. Și atât! Unii vin că dă bine, alții vin din convingere. Dar ăștia simplii sunt cei mai puțini. Se aprind câteva lumânări și se discută, cu ochii mai mult prin telefon. Dă bine pe rețelele de socializare, ne-am îndeplinit misiunea civică. Am luat atitudine.
Și ajung acasă. Aflu, în mod absurd, că undeva prin județ, pe un drum național o fetiță de 4 ani e lovită mortal de o mașină. Era lăsată nesupravegheată pe stradă. Și mă întreb pentru ea cine se revoltă? Pentru ea cine aprinde o lumânare? Cu ce e viața ei mai puțin importantă decât cea a Alexandrei din Caracal? Ce ne revoltă de fapt? Suntem cu adevărat empatici sau pur și simplu o facem din efectul de „turmă”, pentru că așa dă bine?
Mă dezgustă rău lumea asta. Mi se pare că suntem atât de perfizi încât chiar și moartea ar avea de învățat de la noi. Zic să dăm în continuarea „șer” și „liche” la tot ce dă bine, să dăm „goinG” la ce ar fi interesant, dar între timp să stăm și să aplaudăm la un show care nu mai e al nostru. Ne vom scandaliza maxim vreo 2 săptămâni, că apoi uităm tot. Și o luăm de la capăt, din nou și din nou. E prea mult. Undeva trebuie să spunem „stop” și să redevenim UMANI! Atât că e trecut de miezul acestei nopți de vară atât de amară.
