Stau într-o cafenea din centrul orașului. Am laptopul în față și o cafea lungă lângă mine. Stau și observ, pentru că pur și simplu îmi place să observ orașul, lumea, oamenii. Să observ și să trag concluzii, poate pripite, de cele mai multe ori inexacte și cel mai probabil mult prea personale. Dar, dacă tot e să fim sinceri cu noi, atunci cumva și concluziile mele sunt sincere cu mine.
Așadar, văd prin cafenele, că e dimineață, prânz sau seară, părinți cu copii. Nu-i condamn. Și eu am doi copii și găsesc destul de greu locuri în care să poți bea o cafea, să porți o discuție, în timp ce copiii să aibă și ei vreo activitate. Căci, da, la noi în urbe nu prea există cafenele, cofetării sau localuri – a se exclude locurile de joacă, unde să ai și un mic colț pentru copii, un fel de mini-loc de joacă. Așadar, înțeleg părinții care vin cu copiii „la purtător” prin cafenele.
Dar tot stând și analizând orașul ăsta, mă cutremură un singur gând: câți dintre copiii ăștia care cunosc deja cafenelele mai bine ca orice adult, au fost vreodată într-o librărie? Câți dintre ei au fost la muzeu? Câți dintre ei au intrat în biblioteca orașului? Prea puțini. Și asta mă sperie. Mă sperie gândul că ajungem să ne creștem pruncii printre espresso, prosecco sau bruschete, dar uităm să le arătăm cum se răsfoiește o carte.
Îmi aduc aminte și acum cu câtă ardoare așteptam ziua în care ai mei mă duceau la librărie, să simt mirosul proaspăt de tipar, să caut vreo carte nouă potrivită vârstei mele – căci atunci cărțile erau puține și foarte valoroase. Acum, însă, cărți sunt, multe, colorate, variate, bilingve sau senzoriale. Oferta e bogată, poate mult prea bogată. Lipsește însă interesul. Interesul s-a pierdut. Acum nu mai citim cărți, citim meniuri de mic-dejun, vinuri sau prăjituri. Răsfoim câteva pagini de socializare, mai dăm două-trei like-uri la câteva știri fără să le verificăm, sau poate chiar fără să le citim cu adevărat, și cam atât.
Ce-am face dacă am rămâne vreo câteva zile fără internet? Am reînvăța oare să vorbim, să ne ascultăm și să ne privim unii pe alții? Ce-ar fi să le dăm o șansă copiilor noștri, ce-ar fi să-i luăm de mână și o dată pe lună să mergem cu ei într-o librărie, să mergem cu ei la muzee, să le arătăm de unde vine de fapt informația. Ce-ar fi să încercăm măcar pentru o clipă să le deschide ochii și sufletul spre cultură și educație?
Observații (in)culturale
