Cum știe un tânăr care se îndrăgostește care se îndrăgostește pentru prima oară că aceasta va fi singura mare iubire a vieții lui?
Despre Ernest Hemingway nu se poate să nu fi auzit, cel puțin din perspectiva autorului romanului „Bătrânul și marea” – roman pentru care în 1953 a primit Premiul Pulizer. Dar astăzi nu scriu despre Hemingway autorul, ci despre Hemingway omul: soțul, amantul, iubitul, fidel trăirilor sale.
„Iubirile lui Hemingway povestite de el însuși și consemnate de A.E. Hotchner” este o carte pe care am savurat-o de la prima literă. Cumva l-am simțit pe Hemingway încă de când am pus mâna, în librărie, pe volum. Am simțit că e o carte pe care trebuie să o citesc ACUM. Și nu m-am înșelat. Dialogul dintre cei doi prieteni, Hemingway și Hotchner este ușor de urmărit, dar extrem de puternic emoțional.
Cartea este în fapt o incursiune în sufletul lui Hemingway, suflet chinuit de două iubiri, de două femei care i-au dat lumea peste cap și l-au adus în pragul sinuciderii, în mod repetat. Dar, în același timp, două femei care l-au adorat și l-au iubit, atât de diferit și totuși la fel de intens. Pentru că , nu-i așa, cine n-ar avea fantezia de a fi iubit și adorat nu de una ci de două suflete? Dar când ceața amorului se ridică, rămâne pelinul și sinuciderea e tot mai atrăgătoare.
„Aici odihnește Ernest Hemingway care a luat-o la stânga când trebuia să o ia la dreapta”. Spune despre sine scriitorul american, atunci când realizează că iubind și alegând să fie concomitent cu cele două femei – Hadley, prima lui soție și Pauline – cea de a doua soție, nu va mai rămâne cu niciuna. Cumva spiritul romancierului a fost prins între cele două femei, între prima iubire care i-a fost Hadley și pasiunea năucitoare ce i-a adus-o Pauline – diferite „ca ziua și noaptea”. „Eu o controlez pe Hadley, iar Pauline pe mine”. Poate prea visător, Hemingway a crezut că va putea să păstreze ambele iubiri, că cele două femei vor înțelege să îl iubească fiecare în felul ei și el să le fie zeu al lumii lor.
E drept că nu aș putea spune că i-a părut rău, că dacă e să mă întrebi pe mine cel mai probabil ar fi făcut aceleași alegeri, din nou și din nou. De ce? Pentru că atunci când trăiești iubirile vieții tale nu ai cum să te ferești, pentru că atunci când îți vibrează inima în ritmuri pe care nu le-ai mai simțit, nu ai cum să spui nu. Și, în cele din urmă, pentru că nu poți fi omul care ești fără experiențele pe care le-ai avut. Ar mai fi fost Hemingway scriitorul de geniu fără trăirile sale interioare? Greu de spus. El însuși recunoaște: „Prin scris am reușit să mă eliberez de acele amintiri dureroase”. Și dacă nu scrii cu sufletul, dacă nu ești sincer cu tine atunci când scrii, operele tale nu vor fi decât maculatură.
Revenind la povestea lui Hemingway. Sunt atât de multe părți în cartea asta care mi-au plăcut, atât de multe pasaje, dar nu vă voi reda decât unul, după părerea mea cel care creionează toată puterea celor două iubiri care l-au înălțat și spulberat pe Hemingway. Restul vă las să descoperiți în carte. Atât pot să spun, e o carte cu dependență. E o carte pe care o citești dintr-o răsuflare și care îți rămâne în creier și suflet.
În mine sunt doi bărbați, ambii îndrăgostiți, dar sunt gemeni care nu pot trăi separat- acum unul trebuie să moară -, gemenii din mine au aceleași emoții, dar trebuie să inventeze, să se prefacă și să evadeze. Te urăști pentru că îi ții în viață pe amândoi, dar știi că unul trebuie să moară și totuși te bucuri irațional pentru că două femei te iubesc într-o lume fictivă și irațională nu foarte diferită de cele pe care le creăm în romanele și poveștile noastre, un Paradis izolat.
ernest hemingway
