Sunt din Arad. M-am născut aici, am copilărit aici, mi-am făcut un fel de hai să-i zicem rost pe-aici și parcă mi-a intrat atât de mult sub piele orașul ăsta că nu l-aș schimba.
Cum e Aradul meu? E un oraș așa, nici prea mic, dar nici prea mare. Cum zicea un prieten care mereu care vorbele la el, Aradul ăsta e ca o stradă mai lungă. Da, cumva așa e. Ai o stradă lungă care te duce dinspre Timișoara până înspre Nădlac, te trece din Banat în Crișana, peste Mureș printr-o Vamă care-a fost cândva, te ghidează pe Bulevardul micului meu Arad și te îndreaptă către zona industrială. Și totuși orașul ăsta are ceva care nu-ți dă pace, care te facă să vrei să rămâi aici.
Ce-are Aradul meu? Are farmec. E drept nu e ca și alte orașe de prin străinătățuri, nu e nici ca alte orașe de pe la noi, dar are totuși farmecul lui. Țin minte și acum, copil fiind, cât mi se părea de mare Aradul, pentru mine, fata cu păr lung și împletit, ochi albaștri și un ghiozdan mereu plin de cărți, orașul mi se părea un univers. Și chiar dacă timpul a trecut și cumva proporțiile universului s-au schimbat, Aradul rămâne orașul meu.
Ce-aș vrea să vă arăt de fapt? Să vă arăt, din când în când, instantanee din orașul meu. Un oraș care acum e plin de șantiere, un oraș care parcă încearcă să câștige o cursă a vitezei în reinventare, un oraș care pe alocuri începe să se trezească la viață, începe să își recâștige farmecul.
Nu vreau nici să aduc laude, nici să critic. Vreau doar să ne luăm un răgaz atunci când mergem prin Arad, să mai privim și în sus, să ne oprim la detaliile care dau caracterul orașului meu. Poate veți spune că e doar un orășel prăfuit, „o comună între Timișoara și Oradea”, că nu e ca în Ungaria sau în Austria, și că sunt atât de multe de corectat. Da, așa e. Dar, cu toate astea Aradul rămâne ACASĂ pentru mine. În continuare simt o tresăltare în suflet atunci când revin din concediu și intru în oraș. Așadar, luați imaginile cu sau fără text, și descoperiți Aradul meu: cu bune, cu rele, fără filtre și fără prelucrări. Aradul meu așa cum e.
