Hai să spunem că voi începe să vă spun o poveste. Vă voi face cunoștință cu un băiat, tânăr de vreo 25 de ani, pe care vom spune că îl poate chema Alex. Deși la fel de bine poate fi vorba despre o fată de vreo 40 de ani sau de tatăl tău sau de bunica mea. În fond, povestea asta n-are nimic de-a face cu vârsta, numele și sexul „inculpatului”. E o poveste dureroasă despre tine, despre mine și despre noi toți.
Așadar, Alex. Tânăr, 25 de ani. Îl știu de ceva vreme. Ne mai vorbim, mai schimbăm impresii, mai facem câte o glumă și rar, mult prea rar, ne și întâlnim la o cafea și o poveste. Alex e la fel ca tine, ca mine sau ca oricare altul. Are visele lui și o viață să și le împlinească. Doar că destinul a făcut ca Alex să primească la un moment dat niște obstacole. Și n-au fost doar niște obstacole, au fost niște munți himalayeni, niște coloși care l-au lăsat oarecum schilod. Și nu, nu fizic. Dar Alex, eroul nostru, nu a renunțat, nu s-a dat bătut, și a continuat să lupte pentru că așa cum mi-a tot spus el nu renunță, el zâmbește mereu și luptă, luptă, luptă.
Și-acum că l-ați cunoscut pe Alex, să vă spun de fapt povestea lui și a noastră, durerea de a fi Alex zi de zi. Te-ai gândit vreodată că dacă vei spune lumii că vezi doar culoarea verde și pe restul niciunele, lumea te va privi ciudat? Da. Te vei uita ciudat la Alex, îl vei analiza, îl vei întoarce pe toate părțile și vei încerca să îi găsești tu o explicație. O explicație care el poate nici nu o caută. Vei încerca să fii empatic la început, dar pentru că nu îți pasă cu adevărat de el vei eșua. Desigur, puțină milă aruncată cu o privire de cățel bătut poate funcționa. Și îi vei spune cât de rău îți pare de ceea ce a pățit, dar gândul tău va fi la rufele pe care încă nu le-ai spălat și la factura încă neachitată. Și te vei întâlni cu Alex pe stradă, te vei arăta surprins și îi vei promite că va veni un moment în care veți bea cafeaua aia împreună. Tu vei pleca grăbit, el va rămâne contemplându-te. Și știi de ce? Pentru că Alex știe. Știe că tu nu îl vei mai suna, că nu veți mai bea cafeaua aia, că te-ai uitat cu milă la el și că a ajuns exact așa cum nu își dorea: să fie privit cu o falsă milă, să fie privit ca un osândit la o soartă ce nici măcar nu a depins de el.
Știi ce-ar vrea Alex, de fapt? Ar vrea să bea și el o limonada pe terasa de pe Bulevard, cu o fată drăguță, să poarte o conversație normală, să fie privit pur și simplu ca un om normal, fără stigmatul unei boli pe care a primit-o, n-a cerut-o, și care nu îl definește pe el ca om. Și știi ce face Alex? Merge singur. La cinema, la concerte, prin țară. Merge singur și se bucură de compania acelor care nu îi cunosc povestea. Se bucură de faptul că mergând ca un necunoscut poate fi tratat la fel ca oricare altul. Poate fi EL, poate fi normal și poate merge înainte.
Și-atunci de ce să îi luăm noi dreptul ăsta? De ce să ne arătăm falsa empatie când de fapt nu ne interesează? De ce să promitem implicare și suflet când de fapt suntem strict interesați de persoana noastră? De ce să îi fim alături lui Alex doar atunci când, prin anumite circumstanțe, avem și noi câte ceva de câștigat? Dacă nu putem să facem abstracție de faptul că Alex vede doar în verde și să vedem omul plin de culori și pasiune, atunci poate că nici nu ar mai trebui să-l vedem vreodată.
Te-ai întrebat cât e lui de greu să se ridice din pat în fiecare zi știind că atunci când va ieși printre cunoscuți toți îi vor arunca priviri bolnăvicioase? Te-ai întrebat ce-ai face tu dacă destinul ți-ar fi dat ție o asemenea soartă? Poate înainte de a promite susținerea noastră ar trebui să ne asigurăm că într-adevăr vrem să o facem. În final, Alex n-are nevoie de promisiunile tale sau ale mele, n-are nevoie de grija noastră artificiala ca frișca din tubul sub presiune, n-are nevoie de lacrimile iscate de-o ceapă tăiată. Nu. Alex are nevoie să fie privit ca OM. Și-atât!
