Ne-am obișnuit să trecem prin viață ca și cum n-am fi fost. Ne-am obișnuit să luăm totul de-a gata. Ne-am obișnuit să avem mâncarea gata preparată în magazine sau și cea care e de preparat să vină cu indicații. Ne-am obișnuit să primim instrucțiuni de supraviețuire la fiecare pas, instrucțiuni pe care dacă le urmăm nu avem cum să dăm greș. Și dacă vom da greș nu va fi din vina noastră, că doar noi am urmat întocmai și la timp tot ceea ce ni s-a spus. Suntem atât de dresați, atât de dirijați și conduși, încât urmăm orice firmitură de pâine, doar, doar vom reuși să ajungem la franzela întreagă. Pe scurt, ne interesează doar să ni se dea.
Și stau și mă întreb, ce ne-am face dacă într-o bună zi pur și simplu cineva ne-ar luat toate instrucțiunile, ne-ar lăsa fără linii directoare și ne-ar arunca într-un câmp deschis? Știți eterna întrebare „Ce-ai luat cu tine o insulă pustie?”. Și vin cu o altă întrebare, cum ne-am descurca pe o insulă pustie? Cum ar fi ca de mâine să fii pus să gândești puțin mai mult și să îți rezolvi singuri problema, să îți ASUMI o minimă răspundere pentru deciziile tale. Și ca să mergem mai departe, imaginează-ți că nu vei putea suna un prieten. Pentru că nu-i așa, nu contează dacă ai 30, 50 sau poate chiar 70 de ani, ai reușit să trăiești liniștit fără să-ți faci probleme, doar apelând la alții. Ai avut mereu un număr la îndemână, ți-ai pasat nevoile și problemele în cârca altora și ai așteptat ca cineva să îți găsească o soluție. Dar dacă ai fi tu acolo pe insula aia pustie, ai rezista măcar o noapte? Și nu vorbesc de atacurile sălbăticiunilor. Doar tu cu tine. Să-ți fi salvator sau gropar. Să te ajuți sau să te sabotezi. Tind să cred că cei mai mulți dintre noi n-ar supraviețui nici măcar câteva ore. De ce? Pentru că nu ne mai punem întrebări, pentru că nu mai căutăm explicații, și în final poate cel mai important pentru că nu mai vrem să ne asumăm nicio responsabilitate, nicio răspundere. Avem o problemă, luăm lista de numere preferențiale și încercăm să vedem cine ar fi disponibil să ne rezolve durerea noastră. Să își asume altcineva răspunderea pentru găsirea unei soluții.
Am ajuns cumva o societate de orbi fără răspundere. Dar ce-ar fi dacă ni s-ar ridica vălul ăsta de pe ochi și am realiza că nu e nevoie decât de un minim efort pentru ca noi singuri să aprindem întrerupătorul și să ne trezim din beznă? Nu zic că fiecare ar trebui să fie specialist, zic pur și simplu că ar trebui să avem o minimă responsabilitate în ceea ce ne privește. Să ne uităm în oglindă și să încercăm un lucru greu, deloc ușor: ASUMAREA.
Desigur o să te întrebi, de ce ASUMARE și RESPONSABILITATE când de fapt asta înseamnă că dacă vei greși nu vei mai putea arăta cu degetul către alții? De ce să riști când poți să treci prin viață fără să-ți fi rezolvat vreodată singur problemele. Și uite așa ajungem să fim niște indivizi cu un simț anti-răspundere dezvoltat din ce în ce mai mult. Deși în fond și la urma urmei salvarea noastră nu ține decât de tine, de o implicare activă, de a arăta că suntem capabili să stăm pe propriile picioare. Și că, da, atunci când greșim ne ASUMĂM consecințele și nu așteptăm să fim eternii imaculați ai societății.