Mi-au plăcut show-urile culinare încă de acum câțiva ani. La un moment dat chiar aveam suficient de mult timp încât puneam pe un fel de pagină online rețete încercate și făcute de mine și televizorul mergea în mod constant pe TvPaprika. Dar, în ultimii ani, după schimbări de echipe și jocuri de imagine nu prea am mai agreat franciza unuia dintre cele mai mari concursuri de acest gen. A fost, cred, primul concurs culinar din România, pe teveu, și a făcut ravagii în audiențe. E drept, chiar de atunci avea partea lui de show, cu o casnică decupată de pe vreo copertă și vreo câteva alte personaje. Că doar fiecare emisiune de gen prezintă personaje pe placul clientului, a se citi privitorului din fața plasmei.
Și nu știu de ce sau cum m-a lovit năpasta, ceasul rău și probabil vreo dereglare energetică, să mă uit la noua emisiune, rebranduită și relansată, cu pretenții de show culinar și cu denumire de Master într-ale Chefilor. Ce-am văzut m-a dezgustat, m-a șocat și m-a lăsat într-o stare de revoltă și lehamite, o combinație la fel de nocivă precum depresia cu anxietatea.
Concurenții au de toate. De la băiețașii hipsteri cu bărbi și plete fluturând peste mâncăruri, la băieții răi cu tatuaje, la tocilarul clasei din liceu și la gentlemanul perfect, acela care atunci când îl auzi vorbind te întrebi dacă nu cumva a băut vreo 3 litri de estrogen de dimineață și a vizionat toată noaptea episoade din Sclava Isaura. La sexul opus, se merge pe eternul conflict între muieri. Invidie, comentarii răutăcioase, sabotaj, pentru că nu-i așa fiecare își dorește să meargă „cât mai înainte” în celebra competiție. Domnițele vin să stea în spatele cratițelor pe tocuri stiletto de 10 cm, roșii că altfel nu are farmec, cu buzele umflate de zici că au făcut cel puțin vreo 2 șocuri anafilactice înainte de a intra în emisiune, cu decolteurile la vedere și coafurile demne de nunta anului. În cele vreo 55 de minute cât are un episod din acest circ, am văzut atât de multă falsitate încât chiar și sarmalele cu soia și varză de acrită cu sare de lămâie par mai reale.
Dar stați, nu dați cu pietre. Nu încă. N-am terminat. Nu doar la capitolul aparențe se punctează la maximum pentru toți influencerii de pe instagram. Avem mâncare gătită cu suflet, trăiri, emoții – e drept că și bacon ars sau lipsă acută de gust, dacă e să ne luăm după singurul om demn de apreciat din toată batjocora asta, chef Joseph Hadad. Dar, în cele din urmă mâncarea e pe ultima poziție când ai concurenți ce-ți pot regla energiile și chakrele, cu un mic adaos de ceapă și chilli, pentru că în cele din urmă „rețeta se naște din mine”.
Și dacă stau bine să mă gândesc emisiunea ar putea fi chiar comică, doar că e atât de tristă. E imaginea noastră, a celor care cerem astfel de glume ieftine, a celor care ne îndopăm cu falsitate în fiecare zi și a celor care am uitat de bun-gust. Ne place teatrul televizat. Suntem dependenți de mondenități, de fețe spoite excesiv și de clișee rostogolite la infinit. Am ajuns de-o superficialitate dureroasă, suntem dacă vreți exact ca un hamburger sleit de-alaltăieri cu pretenții de burger proaspăt.
Ne intoxicăm singuri, cu bună-știință, precum narcomanii care nu pot sta departe de siringi. Show-ul ăsta de divertisment este exact ceea ce ne trebuie. Atât putem, atât înțelegem, atât primim. În rest, să ne fie de bine și să ne țină ficații să înghițim toate porcăriile astea.
