Mare noroc avem în Arad cu malul Mureșului și parcurile aferente lui, pentru că altfel cred că am fi ajuns cu toții un oraș de depresivi îngropați în praf și noxe, printre șanțuri și escavatoare, printre muncitori sictiriți și șoferi cu nervii măcinați zilnic. Și norocul, vorba populară, și-l mai face și omul cu mâna lui. Așa că atunci când simt că nu mai pot trage praf în plămâni, când simt că orașul mă apasă, mă cuprinde și mă face zob, mă iau cu convingere și mă îndemn să fac o plimbare. Și toamna asta e o desfătare. Aerul ușor cald, soarele care încă mai are puterea de a încălzi trupuri și suflete și niște culori de-ți stă inima în loc. Nu-i nevoie să fii artist, nu-i nevoie să fii pictor sau să fi studiat frumosul, e suficient pur și simplu să te plimbi cu ochii deschiși.
E drept că-mi place primăvara, îmi plac mugurii aceia are prevestesc o nouă înflorire, îmi place iarba verde aducătoare de speranță și bună-dispoziție. Dar, acum parcă toamna asta îmi place mai mult ca oricând. Frunzele galbene, roșiatice sau deja uscate, buburuzele, cele câteva păpădii care încă mai răzbesc să îți dea dorințe și vise, totul se îmbină acum perfect. Aradul MEU este scăldat într-o lumină de toamnă care mă face să visez și mai mult decât o fac de obicei. Aradul MEU m-a fermecat în toamna asta cu apusurile mov-roșiatice, cu melancolie și nostalgie.
