Prea mult și mult prea des ne tot gândim: dar, lumea? Ce-o să spună lumea? Coroborat cu desigur mult cunoscuta expresie „toată lumea” va crede, va zice, va vorbi. Știi ceva? Cine e toată lumea asta la care ne tot raportăm? În fața căreia tot vrem să dăm explicații? Știi că în final „toată lumea” nu se reduce la cei 7, 8 sau 10 oameni pe care îi ai tu în minte? Știi că de fapt „toată lumea” își trăiește viața așa cum crede și nu prea îi pasă de ce crezi tu? Știi că de fapt, dacă e să mă refer pur tehnic, toată lumea are câteva miliarde de oameni, nu doar vreo 7-8 sau 10? Și mai știi ceva: toată lumea asta de câteva miliarde nici nu a auzit de tine, nici nu te va judeca, nici nu va da cu pietre. Ce va face toată lumea? Își va vedea de treaba ei, de necazurile ei, de ciorba ei.
Eu n-am prea înțeles cum e treaba asta cu lumea, cu toată lumea, cu ce vor zice unii și alții, dar cumva cineva a trebuit să îmi dea două pălmi – metaforic vorbind, deci nu sunați repede la protecția femeilor 🙂 – și să mă trezească la realitate. Să văd că de fapt toată lumea nu prea e cea pe care o credeam eu.
Și acum, asta e așa mai mult ca o promisiune pentru mine, am decis să fac ceea ce cred eu, ce vreau eu și să nu mai îmi pese câtuși de puțin de ce va zice „toată lumea”. Toată lumea asta nu îmi trăiește viața mea, toată lumea nu se zbate în locul meu și toată lumea nu a trecut prin depresiile mele. Ce a făcut toată lumea când eu n-aveam destul aer în plămâni să pot respira? Și-a văzut de treaba ei. Și-așa că, sfatul meu într-o noapte de marți spre miercuri, de 16 spre 17 iulie, cu eclipsă de lună și alte astre așezate strategic, e să nu îți mai pese de ce va zice toată lumea. Să îți pese doar de ce crezi tu despre tine și eventual, dar doar eventual și în situații cu totul speciale, să mai primești maxim 1-2 persoane în cercul ăsta de influență. Restul, să fie fericiți cu viața lor.
Toată lumea să mă judece și să arunce cu pietre. De-acum mi-am luat scut. Și scutul sunt EU! ATÂT!
