Au trecut câteva zile de la cei 4 ani de când a ars „Colectivul”. N-am scris atunci, pentru că am impresia că dacă scriam atunci sau acum e la fel de (i)relevant. Așadar, astăzi, 3 noiembrie, îi mai plânge cineva pe tinerii arși în club sau se mai revoltă cineva împotriva sistemului?
În preajma comemorării celor 4 ani trecuți degeaba, am asistat la o discuție unde s-a pus următoare întrebare: Dacă nici „Colectivul” nu ne-a trezit, ce-ar trebui să se întâmple? Câți oameni ar trebui să mai moară pentru ca totuși să ne mișcăm din amorțeala asta care ne-a cuprins? Am vaga impresie că am rezistat cumva de-a lungul timpului pentru că ne-am mișcat fiind agrenați de ceilalți. Noi n-am prea făcut nimic pentru noi, am stat și am așteptat. Am mers cu turma și ne-am lăsat împinși în direcția valului dominant. Cumva am reușit să nu ne înecăm.
Și dacă e să mă refer la „Colectiv”, știi ce mă enervează cel mai tare? Că ne complacem în situația asta, ne resemnăm în fața unei beri la PET cu gândul că oricum nu putem schimba nimic, că oricum noi suntem prea mici pentru sistem. Dar știi ce? Sistemul suntem noi toți, la final. Dacă fiecare dintre noi ar avea o minimă conștiință atunci poate rotițele țării ăsteia s-ar putea pune în mișcare. Dar noi ce facem? Ne punem câteva poze cu o candelă aprinsă la profilul de facebook, eventual mai căutăm și vreun citat pe tema dată și cam atât. Cu asta ne-am făcut treaba, ne-am implicat suficient de mult încât să nu ni se deranjeze sprâncele perfect pensate.
Pentru mine „Colectivul” și tot ce s-a întâmplat după, nu a făcut decât să confirme că suntem atât de amorțiți în nepăsare încât vorba cuiva dacă mâine am face parte dintr-un alt stat, cel mai probabil nici nu ne-am dat seama. „Colectivul” a fost un licăr, o speranță că noi ca oameni mai reacționăm la emoționalul unei situații, că ne putem mobiliza, că putem fi empatici. Doar că valul s-a spart, empatia a trecut și am rămas din nou în amorțire.
Una peste alta pentru mine tragedia din „Colectiv” a rămas și va rămâne un exemplu al nepăsării noastre. După cum spuneam au trecut 4 ani degeaba, noi suntem la fel de indolenți, la fel de puțini nepăsători și la fel de prinși în pânza unei vieți robotizate. Ah, da am rămas cu ceva în urma acestor 4 ani: cu o ură acumulată împotriva medicilor și cu vreo 2-3 cuvinte noi în lexicul nostru, din sfera infecțiilor intra-spitalicești.
Am impresia, uneori, că am ajuns să avem atitudinea masculului din specia „Văduva neagră”: ne îndreptăm de bună voie în gura văduvei, cu inconștiență ne aruncăm către sfârșit și nici măcar nu ne zbatem, nici măcar nu dăm vreun semn că am avea acel elementar simț al auto-conservării, sau poate că tocmai simțul ăsta al supraviețuirii ne face să mergem înainte fără să ne punem prea multe întrebări, fără să mai dorim să mai schimbăm ceva. Cât despre ceea ce cântau băieții de la Goodbye to Gravity, versuri care au ajuns citate virale pe rețelele sociale, cred că ziua renunțării noastre a trecut demult.
Cam atât despre ce-am simțit eu despre „Colectiv”. Din păcate, „Colectiv” suntem noi, în fiecare zi.
Nu suntem numere, suntem liberi, sunt atât de vii
Şi ziua în care renunţăm este ziua în care murim
