Zi de zi

ÎNSEMNĂRI cu și fără de SPERANȚĂ

SPERÁNȚĂ, speranțe, s. f. Sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe; nădejde, sperare.

Suntem cumva construiți să avem mereu speranță. Avem chiar și proverbul care ne spune cum că speranța este ultima care moare și poate că așa e. Orice muribund are speranța că poate încă nu i-a venit sfârșitul, oricine-i stă la căpătâi are speranța că poate încă mai prinde o zi. Și când totul se sfârșește se zice că moare și speranța.
Dar oare de ce ne tot agățăm cu atât ardoare de speranțe? De ce nu facem noi ceva pentru ca lucrurile să se și întâmple? De ce să lăsăm totul în seama speranței. „Sper să ne revedem”. „Sper să bem o cafea”. De ce? De ce să punem totul în cârca speranței când de fapt noi suntem cei care putem face în mare parte ca lucrurile să se miște?
Da, la nivel filosofic putem vorbi despre speranța omului ca ființă a universului, despre speranța în viitor și despre această luminină, cumva, de la capătul tunelului pe care o căutăm mereu. Dar la nivel practic, ce facem noi pentru a depăși nivelul de speranțe? Stăm mereu cu mâinile în sân, comentăm de pe margine, mai dăm câteva scrolluri pe facebook, mai facem un story pe instagram și ajunge. De restul să se ocupe altcineva. Dar cine? Cine să vină să ne asigure nouă împlinirea așa-ziselor speranțe, dacă noi nu mișcăm un fir de păr?
Ne-am complăcut în situația de a copia citate motivaționale. Le căutăm în funcție de starea noastră și sperăm și sperăm și sperăm. La ce? Dăm vina mereu pe speranțe în loc să ne mobilizăm și să facem ceva pentru noi. Ai speranța că te vei vedea cu cineva? Ai speranța că vei citi o carte sau că vei vedea un film? Atunci încearcă să îți faci timp și să faci TU ceva pentru tine. Cred că dacă vrem cu adevărat ceva putem sigur să o facem.
Sunt o persoană care are multă speranță. Speranță în cei din jur. Poate fi ca o pedeapsă, dar am speranță mereu că cei care mă VĂD și mă SIMT vor știi să mă și aprecieze. Aici poate că e și vina mea, poate că ar trebui și eu la rândul meu să fiu mai directă. Și poate că de multe ori greșesc, pot fi ușor întristată, sunt influențabilă de starea celorlalți și rezonez la problemele celor de lângă mine. Și speranța? Speranțele mele țin de suflet, speranțele mele nu le pot creiona și nu le pot descrie, le pot doar simți. Însă tind să cred că în lumea asta mânată de consumatorism și ambiții personale, speranțele astea sufletești nu prea își mai au rostul.
Se zice că e vina ta dacă ai speranțe și ești dezamăgit, că la finalul zilei tu ești cel care și-a proiectat o altă realitate. Și-atunci mai are vreun rost să sperăm? Mai are vreun rost să simțim? Ce-ar fi lumea asta dacă n-am mai avea speranțe? Cumva, nu cred că vreau să știu și nici nu vreau să-mi cresc copiii printre oameni care au uitat să fie oameni. N-aș vrea să știu cum e să fim doar indivizi, fără încredere, fără speranțe, fără vise. Pentru cătoate se îmbină, toate ne fac să fim OAMENI, să avem SUFLET și să SIMȚIM. Nu, nu sunt o fire neapărat pragmatică, pun multă bază pe sulfet și simțire, sunt cumva poate prea visătoare și prea artistă pentru realitățile din jur, dar chiar și așa, n-aș vrea niciodată să știu cum e să nu mai ai speranță.

Pentru că SPERANȚA nu e doar acel sentiment că ceva se poate întâmpla, SPERANȚA e acel licăr care îți dă încrederea că ceva BINE se poate întâmpla. SPERANȚA are o însemnătate mai mare decât o simplă așteptare, așa cum e tradusă de exemplu în alte limbi, SPERANȚA înseamnă în primul rând SUFLET!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *