Ai avut vreodată impresia că ești într-un carusel nebun care nu se mai oprește? Cam asta e senzația mea când mă uit în jurul meu. Avem atât de multă DISPERARE în noi să trăim, să nu pierdem vreun start în cine știe ce competiție, să nu cumva să ratăm vreun nou trend, încât pur și simplu uităm să mai trăim, să mai simțim pur și simplu.
Disperarea asta începe de dimineață. Ne trezim buimaci și mai obosiți decât atunci când ne-am culcat și începem DISPERAREA unei noi zile pe care, nu-i așa, trebuie să o trăim din plin. Alarma de dimineață este doar un prim semn. Și începem cursa nebună a zilei. Cu disperarea de a nu întârzia, ne bem cafeaua pe fugă, ne îndreptăm spre muncă și claxonăm mult și nervos în trafic. Între timp mai face vreo 5 postări pe facebook și un story din trafic, mai punem un mesaj motivațional și respirăm de două ori adând. Ne aducem aminte că era parca pe undeva un citat despre cum să trăiești clipa, deci e clar nu putem sta pe loc. La locul de muncă avem nevoia disperată de a arăta, de a demonstra, de a ajunge pe o treaptă mai sus în tot haosul corporatist care ne înconjoară. Și de acum parcă suntem pasageri într-un tren care a deraiat cu viteză maximă. După-masa fugim prin magazine, eventual ne mai certăm cu doi-tri concetățeni care nu ne înțeleg disperarea de a nu pierde orice ar fi, și apoi continuăm. Dacă e vineri, nu contează cum ne simțim, nu contează dacă vrem sau nu, trebuie să ieșim în oraș, trebuie să ne simțim bine. Ai fost vreodată într-un pub și să te uiți în ochiii celor din jur? E atât de multă DISPERARE. Toată lumea vrea să se simtă bine, să se relaxeze, dar în fapt o fac doar pentru că TREBUIE, pentru că dacă nu o faci acum nu mai ai când. Nimeni nu mai are timp să trăiască, să își ia un răgaz și să se uite în jur. Nu, toți suntem pasageri în trenul ăsta care se îndreaptă cu viteză spre un zid pe care se pare că nimeni nu îl vede.
Simt o DISPERARE acută, o DISPERARE care ne-a robotizat mai mult decât ne-am fi dat seama. Lucrurile simple, lucrurile făcute în tihnă s-au evaporat, nimeni nu mai are timp. Cumva am ajuns într-o cursă contra timpului, vrem cu disperare și ardoare să îl oprim și să îl prindem, dar în final ajungem extuați, depresivi și singuri. În final toată disperarea noastră de a trăi clipa ne face să ratăm tocmai TRĂIREA!
Așa că hai să ne luăm o pauză. Să ne luăm o pauză din caruselul ăsta al DISPERĂRII și să mai dăm o șansă unei vieți trăite în tihnă. Hai să ne rupem 5 minute și să ne sunăm oamenii ăia care chiar contează, pentru că în disperarea de a atinge cine știe ce obiective uităm că nu suntem singuri. Hai să ne facem 5 minute timp, în plus, la cafea, hai să nu uităm să salutăm, să zâmbim și să privim oamenii cu sufletul, nu prin prisma unui ticăit asurzitor al timpului.
DISPERARE
