Zi de zi

Pastila din DECEMBRIE

E final de an și fără doar și poate orice final îndeamnă la reflecție. E din nou decembrie și din nou aud peste tot îndemnul de a fi mai bun, de a ajuta și de a fi alături de cei care nu au. E din nou momentul acela când brusc, treziți parcă dintr-un somn al umanității, ne aducem aminte că ar fi bine să ajutăm. E din nou momentul acela când, în disperarea de a nu încheia anul pe minus, încercăm să înclinăm balanța și să dovedim, mai mult nouă decât altora, că putem fi și buni.
Dar, câți cozonazi pot mânca bătrânii singuri? De câte dulciuri au nevoie copiii lăsați de izbeliște? E suficient să îi îngropăm, la modul cel mai concret, în munți de dulciuri și cozonaci pentru o lună? Ce facem apoi?

N-am înțeles niciodată îndemnul acesta de a fi mai bun în decembrie. De ce să nu fiu mai buni și în februarie, în mai sau în august? De ce să nu fim mai buni în fiecare zi? E drept că decât să nu fiu buni deloc, e bine să o facem și într-o singură lună. Dar din prea plinul acesta din decembrie, cu ce ne alegem? Atunci când la final de an ne implicăm în vreo acțiune de într-ajutorare o facem pentru cei care chiar au nevoie sau o facem pentru ca, în cele din urmă, tot noi să ne simțim mai bine?

Dacă zi de zi aruncăm cu ură și venin în jurul nostru nu avem cum peste noapte să devenim umani și empatici. Dar o facem. Aș spune că luna decembrie e luna prefecătoriei. Nu e așa? Păi, e. Începem cu ziua națională. Spiritul național se izbește drept în moalele capului din prima zi de decembrie. Nu mai contează că doar cu o zi înainte ne inundam în flegme țara, de 1 Decembrie toți suntem buni români și patrioți. Și de aici începe caruselul unui act teatral magistral. Ne prefacem că ne pasă de cei din jur, de gura unor cunoscuți sau de ochii lumii ne implicăm în vreo 2-3 acțiuni caritabile, că doar trebuie să fim mai buni. De sărbători continuăm în aceeași piesă de teatru tristă: încercăm să mimăm o bucurie temporară, încercăm să lăsăm impresia că ne avem bine cu toți cunoscuții și cu toate neamurile. Încărcăm mesele din belșug pe principiul „să se vadă că avem și nu ducem lipsă” și cu toții părem inundați de „spiritul sărbătorilor”.

Și care-o fi spiritul sărbătorilor? În afară de bucuria sinceră a copiilor, care încă nu au fost pervertiți de societate, ce ne mai rămâne?


Luna asta cu prea plin de fericire și bunătate e cumva mult prea amară. E imaginea noastră, a superficialității și nimicniciei noastre. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place decembrie, dar mi-ar plăcea ca măcar pentru o zi, chiar dacă nu pentru o lună, să avem un decembrie din suflet, sincer.

Și-mi cer scuze dacă v-am stricat „zen”-ul de sărbători, dar poate că ar mai trebui să stăm și noi cu noi și să ne aducem aminte ce ne facem oameni, ce ne faci umani în fiecare zi, nu doar acum la final de an. Și mi-aș mai dori ca și pe 2, 3 sau 8 ianuarie să mai știm ce ne-am propus în decembrie, dar mi-e teamă că toată bunătatea asta e mai efemeră decât un biet fulg de nea. Mi-e teamă că decembrie se topește înainte să înceapă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *