Zi de zi

Teama de SFÂRȘIT sau sindromul fatalității lui decembrie

Ultima lună, ultima șansă, ultimele zile. Decembrie îmi pare tot mai mult o lună a ultimatumurilor, o lună în care nu îmi e foarte clar dacă ne pregătim de sfârșitul unui an sau de sfârșitul nostru ca omenire. Mă uit în jur și mă simt prinsă într-un vortex, simt că aș fi în mijlocul unui tornade unde totul se învârte cu o viteză amețitoare și nu mai reușesc să focalizez nimic. Decembrie e luna în care suntem loviți parcă la un semn de sindromul fatalității, de teama sfârșitului și de nevoia de a demonstra, cui nu știu exact, că n-am irosit anul ce a trecut.


Avem 12 luni din ianuarie până în decembrie să ne tot facem planuri, să ne stabilim ținte, să ne îndeplinim obiectivele, oricare ar fi ele, dar parcă abia când simțim că ni se strânge lațul în jurul grumazului, după cum spune o veche vorbă din bătrâni, ne mobilizăm și noi cât de cât. Decembrie e luna în care proverbul românesc „îngrașă porcul în ajun” cu varianta gâsca îndopată înaine de tăiere, se potrivește de minune. Toți alergăm. Încotro? Ar fi bine să știm măcar noi, dar am senzația că ne mișcăm exact ca niște găini cu captele retezate. Decembrie ne aduce într-o agonie nesfârșită și, aș putea spune, că reușim să facem chiar un cult al panicii de sărbători.
Cumpărături cu nemiluita și cărucioare pline ochi să se vadă că avem de unde, chiar dacă tot anul nu am mâncat decât gaura din covrigi. Senzația de sfârșit e atât de puternic impregnată în mentalul nostru colectiv că vrând nevrând ajungi să alergi de bezmetic prin supermarketuri în speranța ca nu cumva să rămâi flămând, tocmai acum pe final de an.


Și nu doar la mâncare avem frica asta de sfârșit. O avem și la munca. Sfârșitul anului nu aduce după el și sfârșitul lumii, tot noi ne vom întoarce și în ianuarie la birouri, tot noi vom continua proiectele, lumea nu va face o implozie dacă proiectele începute nu se finalizează înaintea ca nenorocitul ăla de gong să bată de Anul Nou.


Și-având imaginea asta a noastră, mă gândesc că expresia americanilor cu referire la Anul Nou – New Year’s Eve ball drop – căderea globului în Ajunul de An Nou, este extrem de potrivită. Trăim întreaga lună decembrie cu teama că vom fi prinși și striviți sub globul Anului Nou și uităm să ne bucurăm, de fapt, de ceea ce ar trebui să ne aducă Decembrie.


Până când? Nu știu. Ce știu sigur este că în acest an, decembrie pentru mine nu va mai fi luna de sfârșit, nu mă voi mai da de ceațul morții pe la cumpărături inutile și pregătiri exagerate. Ce voi face? Voi trăi în fiecare zi așa cum am făcut-o tot anul, pentru că știu că Anul nu se termină brusc pe 31. Anul meu nu are sfârșituri fatidice, el merge mai departe și eu merg mai departe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *