DA. Au trecut 30 de ani de la Revoluția din 1989, 30 de ani de la momentul care a însemnat căderea comunismului în România și schimbarea regimului. 30 de ani de la ceea ce s-a dorit un început de democrație, un început de libertate și o altă viață. Și pentru că 30 e o cifră rotundă și pentru că suntem între doi ani electorali, unul ce stă să se încheie și un altul ce stă să înceapă, mesajele cu referire la cei 30 de ani au inundat rețelele de socializare. Toată lumea are câte o părere care musai, musai, musai trebuie împărtășită și toți sunt experți în istorie, regimuri politice și desigur analize militare. Nu zic că e rău, nu zic să nu își au rostul, zis doar că poate cei care nu au trăit în comunism, și nu mă refer la 2-3 ani, cei care nu au ieșit în stradă și nu au simțit fiorul rece al morții de lângă ei, poate nu ar trebui să fie atât de vehemenți în exprimare și să lase loc celor care chiar ar știi despre ce să vorbească.
Tocmai de aceea, personal, mi se pare o ipocrizie să ies în față și să povestesc eu despre Revoluție. Dar aș vrea să povestesc, pe scurt, amintirile mele din perioada anilor ’86-’89. Îmi amintesc și acum gustul ciocolatei sârbești și a gumelor de mestecat sub formă de bilă, care te colorau de tot și nu le puteai mesteca întrucât erau foarte, foarte tari. Îmi amintesc câteva momente când am stat la coadă cu străbunica mea pentru pâine, dar și bucuria aceea când luam pâine de la brutărie cu coaja foarte crocantă. Îmi amintesc ursuleții Haribo pe care îi primeam de la vecinii plecați în Germania, am crescut în Aradul Nou – un cartier al nemților deci nu duceam lipstă de dulciuri primite de la diferite neamuri. Îmi amintesc și acum desertul meu preferat: pâinea udă cu apă și zahăr pe care mi-o făcea străbunica și avea cel mai bun gust din lume. Îmi amintesc vag niște desene animate maghiare și cam atât.
Despre Revoluție, da, am și de aici câteva momente care mi-au rămas în memorie. Știu că era noapte, era gălăgie și m-am urcat pe un scăunel să văd pe fereastră. Am văzut o mașină militară cu oameni care strigau „Veniți și voi! Ieșiți din case, dacă vă pasă”. Și imediat după aceea mi-o amintesc pe mama care stătea în fața ușii plângând și implorându-l pe tata să nu meargă, să rămână acasă cu noi. Deși nu eram sigură de aceste amintiri, mi s-a confirmat că evenimentele chiar așa s-au întâmplat – tatăl meu venind acasă după câteva zile în care a stat în fabrică, lucra la centrală telefonică și în momentul izbucnirii revoltelor centrala fost închisă și nu li s-a mai dat voie să plece acasă.
Îmi mai amintesc despre momentul execuției. Eram la bunica, mâncam pâine cu unsoare și boia și nu înțelegeam de ce toți adulții se uitau la televizor unde erau doi oameni împușcați. N-am înțeles exuberanța de după, dar am înțeles ceva: „Jos, comunismul” și „Ole, ole Ceaușescu nu mai e”. Deși aveam doar 3 ani și vreo opt luni, se pare că lozincile astea mi-au rămas întipărite în minte și câteva luni le tot cântam. Îmi spunea maică-mea că le scandam mereu, și pe stradă și pe tramvai și la grădiniță și la joacă.
Ce-am înțeles după aceea? Am înțeles că atunci când nu au mai rezistat oamenii au ieșit în stradă și au luptat, nu pe facebook, nu prin scrisori sau telegrame, nu. Au luptat împotriva gloanțelor, cu riscul foarte mare de a fi uciși. Oamenii aceia pe care, poate, acum mulți tineri îi consideră bătrâni și comuniști, aceia au fost cei care în ’89 au fost în piețe și la modul cel mai concret și-au dat viața lor pentru libertatea țării. Și poate că nu îmi aduc aminte foarte bine de comunism cu tot ce însemnat el, dar sunt sigură că nimeni nu și-ar fi riscat viața pentru a înlătura un regim doar de dragul de a fi martir al neamului.
Ce mi-aș dori? Mi-aș dori să fim ceva mai cumpătați atunci când vine vorba de libertățile câștigate, mi-aș dori să nu mai aruncăm cu etichete pentru cei care au îndurat ani de zile un regim totalitar, cei care simt și acum frigul în oase și durerile din acei ani. Mi-aș dori să fim mai îngăduitori unii cu alții și mi-aș dori să nu ne amintim doar câteva zile pe an de acele vremuri. Ce n-aș vrea însă să trecem cu vederea? Să nu uităm că orice gest extremist, orice început de regim totalitar, orice formațiune cu alunecări înspre extrem sunt PERICULOASE și nu trebuie tolerate. Pentru că fie că ne place, fie că nu, la un moment dat istoria se repetă și mi-aș dori ca măcar noi cei care am fost destul de norocoși să nu fi simțit în mod direct efectele unui regim totalitar să știm să ne apreciem șansa.
Vive la liberté!
