E ultima zi din an. E ultima zi din deceniu și cine știe din ce o mai fi ultima zi. E frig și am o nostalgie în oase de nu o mai pot duce. Nu aș putea spune că e neapărat o durere a faptului că se termină anul, oricum începe altul și oricum nu ține de mine dacă planeta mai face o rotație în jurul Soarelui sau nu. Așadar, nu mă simt afectată în mod special de schimbarea anului calendaristic. Dar parcă vrând nevrând ajung să îmi fac în minte o retrospectivă, un rezumat a ceea ce a fost 2019. Văd peste tot mesaje motivaționale pentru anul ce vine, sunt tot acelea din anii trecuți doar că acum s-a schimbat anul. În rest? La fel. Și atunci stau și mă gândesc ce fel de bilanț să îmi fac? Să mă gândesc doar la ultimul an? Să mă gândesc la ultimul deceniu sau pur și simplu la toată viața de până acum? Și totuși nu simt că acum e momentul, nu simt că e vreun sfârșit pe aproape ca să trag linie, să pun în balanță și să concluzionez ce a meritat și ce nu. Așa că nu, nu voi face un rezumat al anului, nu voi vorbi nici măcar despre ce ar trebui să aducă 2020, e un alt an, care vine firect ca ziua de luni și ca dimineața de joi.
Dar totuși dacă ar fi să mă întreb ce-a fost anul acesta pentru mine aș spune că a fost un an al schimbărilor, al cunoașterii și al maturizării, oarecum deși nu aș putea spune cu adevărat că sunt un om matur – sau ce-o fi însemnând aia. A fost anul în care am început să fac mai mult pentru mine, am început să cred din ce în ce mai mult că dacă eu am grijă de mine voi putea avea grijă și de cei din jurul meu – ciudată grija asta care ne apasă și ne face să mergem dincolo de limite, dar despre grijă voi scrie cu altă ocazie, poate. A fost anul în care m-am împins dincolo de zona mea de confort, mi-am depășit limitele din multe puncte de vedere și dacă ar fi să mă compar cu ceea ce eram în urmă cu 365 de zile parcă nici nu mai seamăn. În esență am rămas la fel: visătoare și cu multă, poate prea multă, încredere în oameni. Dar cumva la exterior m-am mai schimbat, mi-am mai pus câteva straturi de tencuială pentru protecție și am lăsat pe alocuri să se vadă unele crăpături.
N-am realizat nici prea multe dar nici prea puține în acest an, așa că nu sunt nici nemulțumită dar nici nu am o mulțumire deplină. Sunt cumva așa jumi-juma. Am, în schimb o mare dezamăgire față de mine, mi-am pierdut o mult prea mare parte din inocență. Anul acesta în care m-am împins către mai mult m-a făcut să îmi pierd o bună parte din spiritul meu copilăresc, care m-a părăsit nici nu-mi dau seama când și cum. Poate am crezut prea mult, poate am visat prea mult, poate în cele din urmă am citit prea multe cărți și cel mai probabil mi-am proiectat o altă realitate. Lovindu-mă de niște ziduri am devenit mai acidă, mai sarcastică și mai ironică. N-a fost intenționat, a fost un fel de auto-protecție, doar că în tot acest timp m-am pierdut o parte din mine. Nu știu dacă o voi mai găsi vreodată, nu știu dacă e bine sau nu, nu știu dacă așa trebuia să se întâmple. Ce știu sigur e că îmi e dor de inocența pe care o mai aveam acum un an.
Despre oameni n-am să scriu prea multe. Am cunoscuți mulți, unii trecători alții nu, pe unii i-am văzut cu sufletul pe alții doar i-am zărit. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am învățat de la cei mai mulți dintre ei, fiecare mi-a arătat câte ceva, chiar dacă unele realități au fost mai dure decât aș fi gândit. În ceea ce mă privește n-aș putea spune că aici s-au schimbat prea multe, poate doar mi s-a confirmat în mai multe rânduri că uneori e bine să nu te mai gândești la ce le place celorlalți și să te pui pe tine pe primul loc, pentru că în ultimă instanță fiecare își urmărește doar interesul personal.
Ce-am mai învățat în ultimul an? Că indiferent de ceea ce cred eu, copiii mei mă văd ca cea mai bună și frumoasă mamă. Mi-au demonstrat că n-am greșit atunci când le-am insuflat trăiri, atunci când i-am îndemnat să viseze și să fie buni, poate prea buni pentru lumea asta, dar e un risc pe care mi-l asum.
Pentru 2020 nu aș putea spune că îmi doresc ceva anume. Aș vrea doar să văd lumea din jurul meu cu mai multă sclipire în ochi, cu mai multă sinceritate și mai mult vis. Aș vrea să vă văd pe voi mai bucuroși de micile momente zilnice, o cafea bună, un telefon sau un mesaj de a cineva, un sandvich cu pâine proaspătă sau ce-o fi. Aș vrea să învățăm împreună să trăim și să visăm. Sunt sigură că nu va fi un an ușor, dar poate ne va duce mai aproape de ceea ce vrem noi să fim. Și poate cel mai important: aș vrea să fim mai SINCERI unii cu alții, mai REALI și să nu ne mai acundem în spatele unor zâmbete tâmpite și cuvinte fără fond. Ce-ar fi ca anul 2020 să fie anul în care să dăm și substanța formei?
