Îi învață să urască, nevastă. Le zice să-i urască pe hinduși, budiști, jainiști, sikhi și mai știu eu pe care vegetarieni. Vrei să ai copii care urăsc din plăcere, nevastă?
SALMAN RUSHDIE
Nu mi-am propus să scriu despre ură, nu mi-am propus să vin eu să dau lecții de etică și moralitate, dar citindu-l pe Salman Rushdie și ai lui „Copiii din miez de noapte” am ajuns la ură. Cât de mult am ajuns că cultivăm ura între noi? Am tot vorbit despre nevoia ancestrală de sânge ce ne curge prin vene, dar cât de mult de educăm copiii în spiritul urii față de alții? Mă simt ușurată, oarecum, că au trecut cele vreo câteva ore din preajma sărbătorilor în care cu toții am fost inundați de o bunătate ieșită din comun și că putem reveni acum la ura noastră cea de toate zilele.
Și stând și cugetând la ura ce mă-mpresoară, sau cumva stând drept și cugetând strâmb, mi-a venit în minte un incident din liceu, un incident care acum după vreo 15 ani îmi arată că de fapt ne educăm și creștem copiii în spiritul urii și a unei dictaturi a sentimentelor – fie îi iubești pe unii, fie îi urăști, fără cale de mijloc.
Se face că eram prin clasa a XI-a, poate a XII-a când psihologul școlii a decis că ar fi momentul să mă supună unui test că refuzam să fac parte din gloata clasei. Și pentru că pe atunci psihologii școlari pășeau timid pe holurile școlilor, în speranța că vor ajunge consilieri ai elevilor așa cum văzuserăm prin filmele americane de duzină, am fost chemată la raport. Mi s-a pus în față o foaie de hârtie și mi s-a spus simplu: treci pe o coloană cinci persoane de care îți place din colectivul clasei și pe cealaltă coloană treci cinci persoane pe care le urăști. Am stat și m-am uitat ca tâmpita la foaia de hârtie. Aveam vreo cinci persoane pe care să le trec pe coloana celor „buni”, dar pe coloana cealaltă nu știam ce să scriu. Și am răspuns: Nu urăsc pe nimeni! Nu mă înțeleg cu ei și nu facem parte din același grup, dar nu îi urăsc. Psihologul m-a privit stupefiat și neavând prea multe ce să îmi spună mi-a trântit replica pe care o așteptam cel mai puțin: Nu se poate. Uite, așa scrie la mine în carte. Trebuie cinci persoane pe care să le urăști! Am ieșit din cabinet și mi-am continuat viața de elevă. N-am putut atunci să spun că aș fi urât pe cineva și drept să spun nici acum nu o pot face.
Dacă despre iubire se pot scrie și spune multe, despre cât de mult poți să ții la cineva, cum poți iubi un prieten, un părinte sau un amant, ei bine despre ură lucrurile mi se pare mult mai dificile. Cred că atunci când ajungi să urăști ceva sau pe cineva nevoia de a-i face rău, de a-l vedea în suferință, de a-l distruge într-o formă sau alta e viscerală.
Ura nu apare peste noapte. Ce mă sperie și mai tare este ușurința cu care se cultivă această ură în ultimul timp. De la părinții care își învață copiii să urască, la tineri care promovează discursuri extremiste și gesturi așijderea în toate mediile prosibile. Pe de o parte înțeleg revolta împotriva unui sistem, a unui incident sau chiar împotriva unei persoane publice, dar nu pot înțelege politica urii pe care o văd dusă în special în mediul online.
Și atunci, eu ca părinte, stau și te întreb pe tine cel care promovezi URA dincolo de orice rațiune: Vrei să ai copii care urăsc din plăcere? Pentru că trăim în vremurile în care A URÎ e o plăcere, e o modă și devine o nevoie ce trebuie hrănită zilnic. Și-atunci când generația asta crescută cu ura în sânge va ajunge să muște ce vom face? Cui vom mai putea vorbi de compasiune, de libertate în exprimare și de conviețuire? Ce vom face când copiii noștri vor face dinți și vor mușca din bunici și din părinți? Poate ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a decide că urîm pe cineva doar pentru că are o altă părere, doar pentru că poate are alte preferințe politice sau muzicale, să nu mai zic de ura generală față de unele amiciții. Nu vă propun decât atât, luați-vă un răgaz de câteva minute și gândiți-vă: ura voastră e din plăcere?