Tu știi cum arată fericirea? Ai văzut vreodată atâta puritate încât să te uiți cu rușine la tine în oglindă? Am putea spune că sunt un fel de îngeri. De fapt nu un fel, chiar sunt îngeri, sau ceea ce înțeleg eu prin niște făpturi care au în privire doar iubire. Și, da, ei există, dar din păcate noi, adulții avem cumva „darul” de a-i face mai pământeni decât ar trebui, de a le smulge treptat și rând pe rând câte o pană din aripile lor prea albe pentru lumea asta.
Îmi spunea cineva acum mulți ani că atunci când copiii vin pe lume sunt tabula rasa. Tot ceea ce noi facem, cum îi modelăm, ce informații le dăm este ceea ce îi formează. Și-acum stau și mă uit și eu în patru perechi de ochi, doi rotunzi și căprui ocrotiți de niște gene lungi și negre și alți doi ochișori migdalați de un albastru atât de senin că i-ar fi invidie și unui cer dintr-o zi de vară. Și mă uit în cei patru ochii și îmi dau seama că nu, copiii nu vin tabula rasa, ei vin mai înzestrați și mai fericiți decât vom fi noi, adulții, vreodată. Fără de griji inutile și nutrind doar la atingere și iubire, copiii sunt imaginea purității pure.
Dar, vedeți voi, atunci când se nasc copiii nu prea își țin ochii deschiși și noi suntem atât de preocupați să le numărăm degetele, să le luăm cele mai ecologice hăinuțe și cele mai inovative carusele, încât uităm să ne oprim măcar pentru o clipită și să îi privim. Să îi privim în ochii și să tăcem. Pentru că doar atunci am putea simți cu adevărat cât de înzestrați sunt de fapt copiii noștri când vin pe lume. Dar, cu fiecare zi trăită, ființele acestea care înțeleg iubirea așa cum este ea descrisă doar prin poeme și pictată în tablouri, copiii noștri ajung să vadă lumea. Îi pedepsim, încercăm să îi dresăm spre a fi oameni mari, îi ghidăm pe drumuri pământene printre ură, invidie și lăcomie și vrând nevrând își pierd din acea puritate de la început.
Și cu toate acestea, copiii au darul de a îți reaminti, ție un adult cu rate la bănci, facturi de plătit și termene de îndeplinit la serviciu, că la finalul zilei sufletul e tot ceea ce contează. Mi-aș dori să pot prinde într-o cutie magică toată puterea și fericirea lor, să mi-o prefac în pastile și să iau câte una în fiecare dimineață. Mi-aș dori să nu le răpesc sufletul, să nu las lumea să-i pervertească și să îi facă oameni mari. Mi-aș dori să îmi rămână mereu copiii cu ochi căprui și albaștri care nu știu de ură și răutate. E drept, asta nu va fi posibil. Dar măcar pot să am speranța că atunci când vor ajunge adulți își vor mai regăsi din când în când sufletul de copil.
Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, nu noi părinții ne creștem copiii ci ei ne cresc pe noi, ne cresc în fiecare zi prin tot ceea ce fac. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine fericirea e doar a lor, a copiilor care încă visează, care văd magie în tot ce îi înconjoară și se bucură cu adevărat. Singura noastră preocupare, a adulților, ar trebui să fie protejarea acestor suflete, să ne asigurăm că nu-și vor pierde de tot inocența și fericirea, că nu le vom smulge de tot aripile și îi vom mai lăsa să zboare, măcar din când în când.
Problema este că,din păcate,aceste ființe ingenue,cu priviri profunde,cu cât trec anii,se grăbesc să crească.Exact așa am fost și noi.De ce ne încălțam,noi fetițele,cu pantofii cu toc ai mamei sau cu rochiile ei de gală?Și noi nici nu am fost atât de precoci ca cei din zilele noastre.Păi,îmi lua mie mama,la 14 ani,set de manichiură sau set de farduri?Până și părinții de azi îi forțează,poate fără să vrea,să crească repede,singurul gând fiind ”măcar să îi dau ce nu am avut eu”.Concluzia este că,cu siguranță vor plânge după copilărie și vor mai păstra în timp acel suflet de copil,după care le va fi dor din când în când.Felicitări pentru minunatele gânduri printre rânduri.Oricum,sunt de suflet.Ating exact acolo unde trebuie.Iartă-mă pentru îndrăzneală.