Zi de zi

BOCITOARE

Nu mai am nicio îndoială: suntem un neam de bocitoare plătite sau nu, dar atât. Niște bocitoare care își dau frâu liber unor lacrimi mai mari decât stropii dintr-o ploaie de vară, suntem niște bocitoare care-i jeluim pe toți, la comandă, pentru cel mult 2-3 zile și apoi revenim la dezinteresul care ne caracterizează.

Ne place să bocim, cât de public se poate deci în mod clar pe facebook că vorba aia dacă nu ai facebook nu exiști, și ne place să o facem la comandă. Ne arătăm afectați și empatici, punem câteva citate motivaționale și apoi ca printr-un farmec trecem la nevoile noastre și atât. Și dacă în mod tradițional bocetele și vaietele se fac de către femei specializate, mie îmi pare că ne-am transformat cu toții în niște mesageri ai vaietelor, cu plânsete zgomotoase și strigăte – desigur nu mă refer la cei care într-adevăr își plâng morții, ci la cei care bocesc în mediul virtual. Da, suntem un neam de bocitoare virtuale. Sau poate doar niște bocitoare închipuite?

Și-o să mă refer acum la ultimul și cel mai dureros exemplu. Moare un om. Inevitabil cu toții vom muri, într-o zi, într-o seară sau poate într-o noapte. E la fel de posibil să fim singuri când vom ceda acestei lumi. Dar, atunci când absența ta îți este sesizată doar după câteva săptămâni (!), atunci când în mod surpinzător vecinii sunt cei care îți sesizează lipsă, nu vreun prieten, nu vreun amic care se dă de ceasul morții pe posturile publice, asta mi se pare cu adevărat revoltător! Ai trecut prin viață, mai mulți sau mai puțini ani, ai făcut de toate dar cu siguranță ai fost parte din zilele unor oameni. Cât de egoiști, lipsiți de empatie și dezinteresați am ajuns să fim, dacă nu sesizăm că un om de lângă noi a dispărut de vreo câteva săptămâni? Cât de mult de prefacem în toate relațiile interumane pe care le avem? În mod clar ne interesează doar și numai persoana noastră.  Nu spun că cineva e vinovat, nu arăt cu degetul către nimeni, dar nici nu pot să asist la un circ ieftin de bocit în public al unei persoane despre care acum spunem că ne-a fost prieten și apropiat, dar căreia nu i-am dat un telefon, un mesaj sau nici măcar nu i-am simțit lipsa săptămâni întregi.

În ce fel de monștri am ajuns să ne transforăm? Avem grijă de imaginea noastră, ne punem multe filtre și ne creăm un alter-ego, suntem flămânzi după aprecierea unor necunoscuți și ne trăim o viață care nu e a noastră. Și atunci te întreb: dacă tu mâine vei dispărea, i-ar păsa cuiva de tine? Mă tem că nu, mă tem că toți cei pentru care ți-ai stilizat pozele și ai căutat să le vinzi o formă ce nu era a ta, toți cei care te-au văzut ca un profil de „prieten” îți vor trece cu vederea lipsa. Desigur că te vor plânge, cât de public vor putea și vor vorbi frumos despre tine, că doar suntem bocitoare de profesie, dar nu vei fi mai mult decât o durere efemeră pe care o uiți în vreo 5 minute.

Așa că poate e momentul să ne trezim, să ne dăm câteva palme și să facem un duș rece, să ne spargem bula vieții pe care ne-am închipuit-o și să TRĂIM, să fim reali. Poate e vremea să încetăm bocetele la comandă și parastasele de pe facebook, poate a venit totuși vremea să avem grijă unii de alții cu un telefon sau o vorbă. Fie că ne place, fie că nu, cu toții contăm la fel de mult în ecuația universului, un suflet în minus, altul în plus. Așa că hai să încetăm să ne mai prefacem că ne pasă și să o facem pe bune, să fim OAMENI!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *