Auschwitzul începe ori de câte ori cineva privește spre un abator și gândește: sunt doar animale.
Theodor W. Adorno
Sunt 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, poate cel mai cunoscut lagăr de concentrare nazist. Un moment al terorii absolute, al răului văzut așa cum omenirea nu l-a mai văzut până atunci. Dincolo de cărți, documentare și reportaje din lagărele naziste, cred că fiecare dintre noi ar trebui să ajungă măcar o dată la un lagăr nazist. Abia după ce calci în acele locuri unde și acum se simte durerea și disperarea, poți înțelege cu adevărat ce înseamnă un regim extremist și cât este de periculos.
În urmă cu vreo 15 ani am fost în Polonia și am vizitat lagărul de la Treblinka. Un lagăr de exterminare. Nimic nu te poate pregăti pentru o asemenea experiență și deși au trecut 15 ani, chiar și acum simt fiori reci pe șira spinării. Pentru a înțelege dimensiunea lagărele naziste trebuie să o iei de la început. Ajungi în stația de primire din lagărul de exterminare. Asculți mesajele care li se citeau evreilor și începi propria ta incursiune ca potențială victimă a Holocaustului. Traseul nu este unul complicat. Urmezi șinele trenului și poți să vezi cum veneau vagoanele cu toți cei osândiți morții. Și-apoi ajungi rând pe rând în ceea ce era de fapt lagărul. Camere obscure, cămări ale morții. Vezi și conductele de alimentare cu gaz. Simți o parte infimă din ceea ce se petrecea în acele locuri, poți să îți imaginezi toate atrocitățile pe care acei oameni, ca tine sau ca mine, le aveau de suportat. Și te îngrozești. Fiecare pas pe care îl faci este impregnat de durere, parcă auzi cum îți plânge pământul acela sub picioare.
Te îngrozești atât de tare, încât atunci când ajungi la acel muzeu și vezi semnele palpabile ale tragediei, bucăți de haine, scrisori scrijelite pe cartoane, jucării încropite din cârpe și lemne pentru copiii pe care nu i-au mai văzut vreodată, abia atunci te apucă cu adevărat teroarea. Abia în acel moment începi să plângi pentru niște victime ale unei terori inimaginabile, abia atunci simți în nări fumul oaselor arse și ți se face greață. O greață care nu îți va mai trece niciodată, pentru că după ce pășești într-un lagăr de exterminare nu ai cum să îl uiți vreodată.
Și ajungi și la monumentele funerare. Un câmp imens de pietre cu încrestări și mesaje. Vezi din loc în loc scris: NUNQUAM ITERUM și atunci abia înțelegi cu adevărat de ce NICIODATĂ nu trebuie să se mai întâmple o asemnea atrocitate.
Și au trecut 15 ani de când am fost în acel lăgar, au trecut 75 Auschwitzul s-a eliberat și nu ar fi prea multe de adăugat. Dar, poate, un duș rece al realității nu ar strica pentru cei care încearcă prin anumite metode să promoveze extremismul, de orice fel ar fi el. Le-aș propune, atât, o săptămâne de vizite zilnice în lagărele de exterminare. Atunci și doar atunci, poate, vom înțelege răul pe care omul îl poate face împotriva altuia. Atunci când ne uităm la cei de lângă noi și îi considerăm „carne de tun”, atunci începem să retrăim în lagărele de exterminare.
