Încerc de câteva zile să diger vreo câteva întâmplări din jurul meu și mereu, dar mereu îmi revine aceeași întrebare: Noi ne mai facem bine vreodată? România, te mai vindeci sau rămânem veșnic la statutul de societate nevertebrată? Și vă spun, zău, că mi-am propus ca anul acesta să fiu mai îngăduitoare, să nu mai dau cu ironii și sarcasm în stânga și în dreapta, să am mai multă înțelegere față de cei cu câteva legături de tip drum comunal între sinapse. Dar uneori primești atâtea lovituri în doar câteva zile, încât mă simt ca un boxer prins în corzi care își ia pumni în cap într-o ploaie ce nu se mai termină.
Primul exemplu: o domniță cocoțată pe un vârf de munte și-a scăpat telefonul în prăpastie. Nimic neobișnuit, probabil avea o carcasă cu atât de mult sclipici încât spiritul muntelui l-a dorit numaidecât. Lovitura de grație a venit, însă, abia în momentul în care stimabila mea concetățeană a sunat la serviciul Salvamont cerând să i se salvez de înadată și fără tăgadă telefonul cel pierdut. Dată fiind situația cel puțin hilară, salmontiștii i-au explicat că în fapt ei se ocupă cu salvarea de oameni. Revoltată de-a binele doamna a punctat sub centură: s-a oferit să plătească cât va trebui pentru ca Salvamontul să facă bine și să îi recupereze telefonul, că vorba aia telefonul ei cu siguranță valora mai mult decât viața vreunui osândit de printr-un sat uitat de lume. Deci, firesc și absolut normal, doamnei i s-a părut de bun-simț ca salvamontiștii să se mobilizeze pentru salvarea telefonului pierdut printre prăpăstii.
Recunosc, am crezut că e o știre scrisă de vreun pamfletar, am crezut că e o glumă, dar nu era nici 1 aprilie și știrea era una cât se poate de reală. Și-atunci te-ntreb, Românie, te mai faci bine?
Cazul doi, pentru că de această dată avem trei cazuri, cu argumente, că nu merge oricum. Se deschide un ultra-mega-super magazin în urbea mea. Un fel de pământ al făgăduinței pentru toți vânătorii de credite pentru nevoi cât se poate de personale. Și credeam că am depășit momentul cozilor, al bătăilor pe tigăi și televizoare. Dar nu. Imaginile care au făcut înconjorul țării mi-au arătat că am rămas tot acolo: la momentul vânătorii de tigăi. Ce-or fi făcând conlocatarii orașului meu cu atâtea televizoare și tigăi, greu de spus. Dar probabil le vor duce la ocica și le vor vinde celor mai leneși care nu au fost suficient de iuți și agili să prindă așa-zisele oferte imbatabil de extraordinare. Și văzând tineri dar și oameni cu părul alb cum dau iama prin magazinul mult-vestit, stau și mă întreb: România, te mai faci bine?
Ultima lovitură a completat arealul întâmplărilor menite să mă readucă în realitate, să îmi arate din nou unde suntem și cine suntem de fapt. O chema Emilia și a zburat 10 mii de kilometri până a ajuns în România. Mare greșeală din partea bietei Emilia, o gâscă cu gât roșu. Pornită într-un periplu chiar din Siberia, Emilia a făcut eroare de neiertat să zăbovească pe un câmp în căutare de hrană, prin Galați. Ei bine, un concetățean a văzut-o, a împușcat-o și mai apoi a tranșat-o. Că o fi mâncat-o, că o fi dat-o la câini, cine mai știe. Dar, cert este că după 10 mii de kilometri zburați, de hac bietei păsări i-a venit un gălățean pornit pe semne într-un război contra gâștelor cu gât roșu. O fi avut el motivele lui, nu zic nu, l-o fi atăcat gâsca, i-o fi călcat pe hotar, i-o fi sâsâit în mod provocator, o fi fost blestemată sărmana Emilia. Cert este că i s-a făcut de petrecanie. Și-atunci te-întreb pe tine, România mea, cât te faci bine?
Cam atât… un răspuns nu am. Am doar o întrebare obsesivă, dar mai iau o gură de vin și încă una până când durerea asta acută din tâmple și din piept îmi va trece. Poate, într-o zi și România se va face bine, poate…