Zi de zi

Exerciții cu incertitudini: îmi plac plecările dar ador revenirile

De când mă știu mi-au plăcut excursiile. Am avut șansa ca părinții mei să investească în fiecare an în taberele mele și așa că de pe la vreo 5-6 ani am început să gust din excursii și pofta asta nu mi-a trecut nici până în zi de azi. Ador să plec hai-hui prin orașele pe care le vizitez, dar și să lâncezesc precum o râmă la soare pe vreo plajă. Nu m-aș integra neapărat într-o anumită categorie de turist, totul ține de locație, de ceea ce îmi doresc în acel moment și de starea de spirit. Și totuși, de când am devenit mamă trebuie să recunosc: îmi plac plecările dar ador revenile. De ce? Pentru că de când cu cei băieți lângă mine, orice plecare de acasă, din locul unde vrând-nevrând mă simt în zona de confort și siguranță, unde am măcar senzația unui nimic control, este un test pentru psihicul meu, în primul rând. Călătorim cu avionul, nu am absolut nicio fobie în acest sens, și îl prefer pentru că e mult mai rapid decât orice alt mijloc de transport și e mult mai comod pentru copii. Dar, în mine se dă mereu o bătălie între bucuria și entuziasmul unui concediu cât de scurt cu copiii și starea permanentă de anxietate.
Cu o noapte înaintea plecării îmi e aproape imposibil să adorm, gândindu-mă mereu dacă am luat tot, dacă am fost destul de atentă cu medicamentele strict necesare pe care le-am pregătit, dacă le-am pus jucăria preferată și mai vreo câteva surprize pentru a-i ține ocupați pe drum. Din apartament până la aeroport verific cel puțin de câteva ori dacă avem actele și banii, căci o voce îmi spune că orice altceva se poate cumpăra și de la destinație.
Apoi, în mod obișnuit urmează câteva zile de relaxare, câteva zile în care pot spune cu adevărat că reușesc să mă bucur de vacanța alături de copii fără să mă lovească prea tare stările anxioase. În noapte plecării, din nou dorm puțin spre deloc. Îmi trec listele prin minte de o sută de ori, îmi verific bagajele la modul obsesiv compulsiv și deși din exterior par calmă și relaxată, în interiorul meu am un singur gând: n-aș putea oare să mă văd deja acasă?
Și-ajung din nou acasă, în zona mea de liniște și confort, în zona unde simt că parcă nu calc mereu pe nisipuri mișcătoare și respir ușurată. Primul răspuns pe care îl dau când sunt întrebată cum ne-a fost vacanța e: Bine, n-am avut incidente medicale. Și răsuflu încă o dată pentru a o mia oară, bucuroasă că am răzbit.
E complicat și deloc ușor să te zbați mereu între dorința de a explora, de a pleca cu odraslele după tine prin alte țări și teama pe care o simt atât de rece suflându-mi în ceafă de a nu-i putea proteja atât cât ar trebui.
Așadar, da, am fost plecați într-o mini-vacanță în Italia. Ne-a picat bine și am reușit să mă bucur de momente foarte frumoase, dar îmi tresaltă inima de fericire că acum sunt acasă. Suntem bine! A fost frumos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.