Nici nu ne-am dezmorțit prea bine din toată ploaia de urări cu bine-faceri și gânduri aducătoare de noroc de la început de an, că ne-a lovit în moalele capului și drept în ventriculul stâng dragostea. Nu orice fel de dragoste, o dragoste transcendentală, stropită cu trandafiri fără de țepi și cu un gust de ciocolată stătută. Suntem atât de prinși în tocănița asta de inimi și flori că am uitat și de virusul ucigaș de prin China, de pădurile care au ars în Australia nici nu mai amintesc că par din altă viață. Amestecul ăsta de dragoste fabricată pe vapor, de iubire vândută la supra-preț pe tarabe pline de praf, personal îmi provoacă greață.
Nu sunt anti-iubire, chiar deloc. Romantismul îmi curge chiar și prin ultimul vas capilar, dar nu pot înghiți o pseudo-sărbătoare cu mult prea multă spoială. Iubirea este poate cel mai nobil sentiment pe care un om îl poate simți, dar să ajungi să faci o tocăniță de inimi plușate, urși înfricoșători de mari și roșii, o ciorbă de flori cu miros de hârtie, nu se poate numi o sărbătoare a iubirii.
Centrul urbei mele părea astăzi însângerat, dar nu de tineri loviți subit de Cupidon, ci de acel roșu bolnăvicios. Iubirea ajunsă o marfă de bișniță e ceea ce am văzut eu astăzi. Ne-am obișnuit să mimăm fericirea de sărbători, bunătatea de Crăciun și emaptia față de prieteni. De dragul aparanțelor mergem cu valul, ne lăsăm purtați de sentimente inventate și zâmbim tâmp pentru câteva selfie-uri. Sărbătoarea valentinilor de astăzi nu are nimic de-a face cu sentimentele, nu are nimic de-a face ce legăturile de iubire. E pur și simplu o tocăniță de inimi umflate cu heliu.
Tocăniță cu inimi
