Aș vrea să iau FRICA și să o arunc undeva atât de departe să nu mă mai găsească niciodată. Aș vrea să îmi iau umbrele din suflet și să mă simt eliberată. Aș vrea să am un răspuns în fața fricii care mă pândește și mă așteaptă ca un animal flămând pentru a mă devora. Dar nu am. Pot doar să o privesc în ochi, să o iau de gât și să o trântesc la pământ, să o lovesc cu atât de multă încredere și bunătate până când nu-i voi mai simți duhoarea în ceafă.
Aș vrea să am un răspuns în fața FRICII, în mod special în fața fricii și neputinței pe care o simt părinții. Mi-aș dori să le pot promite băieților mei că lumea este sigură și că ar fi bine să nu își piardă niciodată bunătatea. Dar mi-e FRICĂ din nou și mie că nu am cum să le dau nicio garanție, nu pot să le spun că va fi bine. Pot doar să lupt cu frica din mine, să nu o las să ne strice zilele și nopțile și să îi arăt că pot trăi și fără de frică.
Aș mai vrea să uit de toate statisticile cu boli, accidente și să trăiesc pur și simplu. Râzând, dar nu cu adevărat, îmi spuneam că dacă aș putea mi-aș lua un medic pediatru cu mine în concedii, poate atunci m-aș putea relaxa și eu. Frica unei mame nu are nimic de-a face cu orice altfel de frică. E o stare care se transformă în axietăți zilnice cu care înveți să trăiești. Aș putea spune că frica asta e un fel de plată parazită cu care îți creezi o relație de depedență. Dar totodată frica te împinge și să mergi mai departe, de frică ajungem să trăim poate mai frumos. Pentru că nici fricile nu sunt toate la fel. Le avem și le simțim pe cele care sunt iraționale, bazate doar pe sentimentul nostru absolut de a ne proteja copiii, dar le avem și pe cele care au un sâmbure de adevăr. Frica anturajului nepotrivit, frica accidentelor, a drogurilor sau a îmbolnăvirii. Toate există, unele mai puternic decât altele și oricât de multe cărți citim, oricâte ședințe de yoga facem, oricâte cursuri de parenting urmăm, nimeni și nimic nu va putea să ne fricile astea. Le putem doar ascunde, le putem controla și, în cel mai bun caz, le putem întoarce în favoarea nostră.
Personal, lupta cu frica mi se pare cea mai grea. Nu știu dacă voi reuși să îmi cresc copiii destul de bine, sau ce înseamnă bine cu adevărat, nu știu dacă voi reuși să le dau aripi să zboare, nu știu dacă voi face o treabă bună ca părinte sau nu. Singurul lucru pe care, TREBUIE să îl știm în fața acestor frici este: Da, copiii vor crește, vor avea probleme și vor fi situații tensionate. Dar, cu toate astea vor crește. Cu toate fricile mele ca mamă vreau să-mi cresc băieții îndrăzneți, curajoși și fără temeri. Vreau să-i știu în siguranță, dar vreau să îi văd crescând. Independența lor nu va putea fi niciodată adevărată dacă o să îi cresc cu frică.
Așa că, astăzi îmi las fricile de-o parte, le dresez cu multe zâmbete și îmbrățișări și îmi promit să nu-mi mai las anxietățile să mă distrugă. Mi-e frică, dar nu-mi va mai fi teamă! De astăzi sunt neînfricată!
