În toată nebunia asta a coronavirusului și a românilor care vin în marea reîntoarcere în țară, în noaptea panicii și a fricii, simt nevoia să spun câte ceva.
Da, în Italia situația este ieșită din comun. Da, cunosc bine ce se întâmplă. Părinții mei locuiesc în Verona și sunt cumva prinși și înconjurați de focare. E drept, momentan în Verona nu există vreun focar. Ce pot face? Să aștepte. Și-au făcut provizii din strictul necesar și așteaptă să vadă ce decizii se vor lua. Dacă îmi fac griji pentru ei? Da, îmi fac. Dacă îmi e teamă să nu pățească ceva, da îmi e. Dar la fel îmi fac griji și îmi e teamă să nu îi pierd zi de zi, cu virus sau fără de virus. Îmi e teamă să nu îi pierd, deși rațional știu că asta se va întâmpla la un moment dat, dar tot îmi e teamă.
Ce-aș putea eu să fac? Pot să vorbesc cu ei și putem lua fiecare zi așa cum vine ea, cu bune și cu rele. Pot să sper că nu vor intra în carantină și izolare și pot să sper că virusului îi va fi găsit antidot. Mi-aș dori să-i pot duce pe toți cei dragi sufletului meu într-un loc sigur, să ne închidem cumva pe-o insulă și să ne știm în siguranță. Dar așa ceva nu e posibil. Așa că ceea ce ne rămâne de făcut este să combatem nu virusul ci PANICA și DISPERAREA.
Știți ce se întâmpă când se creează panică într-un grup de oameni? Se calcă în picioare și se omoară pentru ca fiecare să se salveze pe sine. Cam asta e și acum. Ne-am panicat și golim farmaciile, să avem de toate acasă. Dar dacă sunt oameni care chiar au nevoie acută de un anumit medicament și noi l-am luat pe ultimul de pe raft, să fie că poate vom avea nevoie de el? S-a restricționat accesul în spital. Foarte bine! Internații din spital au nevoie de un mediu cât mai puțin expus exteriorului, de o protecție cât mai mare, nu de 10 vizitatori pe oră cu plase pline de „bunătăți”.
Nu e ușor, nu-mi e ușor și am o mie de gânduri pe secundă care încearcă să îmi pornească toate alarmele anxietăților și a panicii. Dar, cred că ceea ce trebuie cu toții să facem acum e să respirăm adânc, să rămânem cât mai cerebrali și să nu ne călcăm în picioare. Pandemia panicii ne omoară mai ușor decât orice alt virus.