Zi de zi

DORURI

Mi-e dor de lucrurile simple și reale. Mi-e dor de vremurile în care nu te simțeai obligat să impresionezi necunoscuți și să mimezi o fericire absurdă. De momentele în care nu trebuia să ghicești printre emoticoane și abrevieri ce-a vrut să spună autorul și când puteau să vorbești cu adevărat. Puteai să-ți suni prietenii și să vezi ce fac, și nimeni nu interpreta greșit vreo frază sau expresie pentru că te simțeai, te auzeai și te vedeai. Mi-e dor de vremurile în care încă nu se inventase socializarea asta anti-socială. De vremurile în care îți stabileai întâlnirile cu o zi înainte, sau poate chiar cu o săptămână și toată lumea era mut mai atentă să respecte întâlnirile stabilite. Mi-e dor de oamenii reali, fără vieți trăite cu filtre.

Ne-am scufundat atât de tare în socializarea asta cibernetică încât ne-am pierdut sensul și firea de a mai comunica unii cu alții. Ne scriem, dar nu ne mai auzim. Căutăm programe peste programe de a comunica, dar de fapt ne creăm o lume fictivă în care ne prefacem că trăim. Cât din ceea ce lăsăm să se vadă este ceea ce simțim? Foarte puțin, poate deloc. Și-atunci când avem nevoie de ajutor și sprijin ne dăm seama cât de singuri și izolați suntem, deși ne aflăm în mijlocul unei pseudo-comunități.

Mi-e dor de lucrurile simple. De orele petrecute la povești și de ascultat muzică bună. Mi-e dor de oameni și câteodată am senzația că nu mai știu pe unde să-i mai găsesc. Am impresia că toți jucăm într-o piesă proastă, în care fiecare ne credem eroul principal. Ne memorăm replici pe care le aruncăm cu nonșalanță la întâmplare. Facem orice pentru a impresiona. Pe cine? Cel mult pe noi.

În tot acest zgomot asurzitor de fals mi-e dor de oameni. M-am săturat de-atât de multă socializare închipuită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *