E 1 martie. Zumzăie primăvara prin postările online mai ceva ca în poeziile lui Macedonski sau în cântările lui Tudor Gheorghe, de zici că au trecut toate necazurile lumii și au rămas doar ghioceii, viorelele și eternii coșari cocârjați de ani și de greutatea unei scări cărate printr-o buclă a timpului. Dar, 1 martie, pentru mine e cu totul altceva. Se împlinesc șapte zile de când am fost loviți brusc și fără de preavizare de către-o viroză gripală. Ne-a lovit atât de rău, încât ultimele șapte zile au fost un infern pavat cu șervețele, siropuri, medicamente, terometre și frisoane. Aș putea spune că ne-am făcut ieșirea din iarnă într-un mare fel în anul acesta, să o ținem minte, nu alta.
Zilele răcelilor noastre au început brusc într-o noapte. O seară ca oricare alta în care cel mai mare dintre voinicii casei s-a plâns de „o căldură mare la frunte”. Adevărat grăia bietul copil, căldura fiindu-i confirmată imediat de termometru, un instrument ce mi-a devenit tortură și teroare. Dar, eram oarecum liniștită, celălalt voinic nu dădea niciun semn de boală și ca atare am luat viroza în piept și am trântit-o de toți pereții cu niște vitamine și antitermice când a fost cazul. Nesimțita răceală s-a calmat și mi-a lăsat copilul în pace în vreo 2 zile. Am răsuflat ușurată și mă pregăteam de o nouă săptămână de muncă. Doar că viroza asta mi-a pus gând rău și s-a dovedit un rival pe măsura nervilor mei. Și-așa că la doar câteva ore de când mă simțeam ușurată că voinicul scăpase de răceală, cel de-a doilea prunc cade secerat de febră. Și ca să îmi arate cât e de puternică și tare, viroza și-a luat forțe proaspete. Febră spre 40, copil arzând, gemând, suspinând. O mamă în care tremura inima de frică, dar care făcea împachetări cu apă călduță și își mângâia pruncul. Și-așa au început nopțile albe. Întrucât pare-se că virusul nostru s-a pus serios pe treabă, m-a ținut vreo 5 nopți nedormită, verificând la intervale de 10, 15 minute febra copilului. N-am mai trecut de 40, dar revenea. Era ca o teamă, ca un junghi în coaste pe care o simți mereu și nu poți scăpa de ea. (Pentru liniștea cititorului am fost cu copiii la medic, eram sub îndrumarea lui și teoretic aveam nevoie doar de răbdare ca să treacă) . În timp ce afară se pregăteau să răsară brândușele, în dormitorul meu răsăreau șervețele și bucătăria mi se transformase într-o mini farmacie. Fizic mi-aș fi făcut mie rău doar să îl văd scăpat de febră, muci și tuse pe pruncul meu. În acele momente, în nopțile alea albe și lungi am simțit o neputință imensă, un hău care se deschide la tine în suflet și pe care știi că n-ai cum să-l închizi. E neputința așteptării.
Și pentru că săptămâna mea era doar pe la mijloc, prietena mea de-acum, viroza gripală s-a gândit să îmi mai dea câteva bobârnace. Așadar m-a atacat rapid și pe mine și pe soț. Norocul nostru? Flăcăul cel mare, care sănătos fiind și-a găsit de lucru printre jucării, și-a făcut singur distracții și ne-a lăsat să bolim pe capete.
Disperarea mea de a-mi vedea copilul cel mic refăcut a început să mă curpindă spre sfârșit de săptămână, prin ziua a 5-a de infern. Am cedat într-o seară și am început să-mi plâng neputința, să nu mai fiu puternică și stăpână pe situație. Apoi, m-am culcat lângă el, iepurește, cu arma terorii – termometrul, lângă mine. Deja aveam o obsesie. Mi se părea copilul febril chiar și atunci când nu mai avea nimic. La un moment dat, îmi spune sărmanul: „Dar, mami, uite, sunt bine!”. Și m-a bufnit râsul. Avea dreptate, el începea să se facă bine, eu doar atunci începeam să îmi las armura jos.
Dar, a venit și ziua de 1 martie. A venit primăvara. Și știți ce? A venit și ziua în care n-am mai făcut febră de 24 de ore, în care copilul meu râde, sare, face glume, se joacă, în care ochișorii ăia albaștri îmi zâmbesc din nou și îl văd vesel.
Deci, da. 1 martie e frumos, e cu bucurie și veselie. Dar în acest an bucuria mea e mare, e sinceră și foarte simplă: îmi sunt copiii sănătoși. În rest, urările și gândurile sunt tot alea, dar de-acum suntem mai puternici, am răzbit. Mă simt puternică, chiar dacă poate n-a fost decât o banală răceală, dar eu mă simt puternică. Am învins-o!
