E sâmbătă, de dimineață. Cel puțin așa sper. Mă uit la ceas, cu vreo două minute trecut de ora opt. Îl aud pe unul dintre copii că deja s-a trezit și îmi spun în sine „Hai, azi e sâmbătă, va fi mai bine!”. Îmi fac o cafea, îmi deschid laptopul și încep să scriu. N-am mai scris de ceva vreme, n-am mai avut timp și nici putere. Câte zile au trecut de când stăm în casă? Ar trebui să mă uit pe calendar, le-am pierdut numărul și îmi pare că viața pe care o aveam înainte e atât de departe. Trag aer în piept, mai iau o gură din cafeaua amară care îmi curge direct în vene și încerc să îmi ordonez puțin gândurile.
Nu mă plâng, dar nici nu vreau să bravez. E greu, e complicat și pur și simplu după o săptămână mă simt stoarsă de energie și puteri. Dacă e să mă gândesc la zilele trecute trebuie să recunosc, mi-am pierdut cumpătul de prea multe ori și mult de prea multe ori le-am spus copiilor „mami trebuie să lucreze”.
Ei bine, de luni am intrat într-un program intens de activități didactice, de muncă la domiciliu și de izolare, dar mai bine spus un program de supraviețuire. Dimineața, zi de zi, avem un program destul de clar. De la 10.30 intrăm în activități online cu grădinița până în jur de ora 12.30. Începe cel mic, uneori e somnoros, uneori vrea, alteori nu. Are doar 4 ani și nu-mi fac griji sau probleme că pierde vreo programă sau că va rămâne în urmă. Educatoarele fac eforturi supra-omenești, să poți capta atenția unori copilași de 3-4 ani, să mai și faci jocuri sau activități cu ei, e de-a dreptul un miracol. Avem activități, zilnice. Întreb de 3 ori oare ce ar mai fi trebuit să pregătesc pentru ziua în curs: farfurii de unică folosință, aracet, hârtii colorate, fișe. Și când încep activitățile aud: luați semnițele de dovleac. Copilul se uită la mine, într-o inspirație de moment îi distrag atenția cu câteva bomboane folosite la jocul precedent și mă duc în bucătărie. Îmi fac mea culpa vreo 2 minute că n-am fost destul de organizată, că din nou am uitat câte ceva, că poate mi-ar trebui mai multe liste (mă gândesc la mămicile care sunt mai bune ca mine, mai capabile, mai organizate – dar șterg repede gândurile pentru că știu că nu-mi fac bine. În plus voi avea destul timp la noapte să îmi trec prin minte toate „ieșirile în decor” de peste zi). Îmi trec prin minte ultima ieșire de acum vreo săptămână, când încă nu erau închise magazinele și găsesc printre cumpărăturile făcute: tempera, hârtie glasată, sclipici, plastelină, nasturi colorați și alte acareturi. Dar semințe? Oare cum de-am uitat de semințe. Ușa de la bucătărie se deschide, deși cred că ar trebui să o las deschisă tot timpul, măcar nu i-aș mai auzi scârțâitul, și revin la activități. Între timp trecem la un nou joc. Sunt impresionată de felul în care reușesc educatoarele să îi capteze pe cei mici. Puțin după 11 se termină primele activități. Îmi iau laptopul și revin în bucătărie. Sper să am răgazul câtorva minute să mai pot răspunde la câteva telefoane, mesaje pe whatsup și eventual să scriu vreun e-mail. De la 11.30 intrăm în videoconferință cu băiatul cel mare. E grupa mare, la toamnă ar trebui să meargă la școală. Se fac fișe, se repetă poezii și cântece. Mă uit din unghiul mort al camerei la educatoarele lui. Cât de multă răbdare și dedicare îți trebuie ca să faci ore cu copiii pe internet? Foarte multă! Dar și copilașii par a fi cooperanți. Fac fișe, fiecare își arată muncă și toți încercăm să trecem peste perioada asta. În vreo două zile a fost mai greu, sunetul videoconferinței s-a întrerupt, am pierdut o operație matematică pe care ar fi trebuit să o facă și copilul mi s-a supărat. Mă gândesc că sigur nu seamănă pe mine, e prea perfecționist, prea mult își dorește să nu greșească să facă totul bine și dacă greșește, îl simt cum suferă. Mă uit în ochișorii lui căprui și îmi dau seama că nu-i va fi ușor prin viață și încerc cumva să nu-i tai speranța, visele și elanul, dar să-l feresc măcar puțin de dezamăgiri.
După prânz terminăm cu activitățile și mă simt deja sleită de forțe. Încă nu am apucat să le pregătesc câte ceva de mâncare, trebuie să mă apuc scris și de muncă și să îi țin cumva ocupați și pe copii. Mai departe ziua merge pe repede-nainte. Telefoane, mailuri, mesaje, scris, joacă, mâncare, din nou telefoane, din nou călcat pe jucăriile împrăștiate și din nou scris. Pe la 18,30 observ că încă nu am terminat cu munca, deși într-o zi obișnuită eram demult gata, aveam timp și să îmi beau cafeau și poate chiar și de o plimbare. E ironic cum faptul că stau doar în casă mă face mai aglomerată și ocupată decât atnuci când mergeam la birou.
Din când în când, atunci când simt că o iau razna, că alunec vertiginos pe panta depresiei și a neputinței, mai trimit câte o glumă cu câțiva prieteni. E bine să ai un grup de sprijin în perioada asta. Eu sunt norocoasă să îi am.
Și azi e sâmbătă. Mă bucur ca un copil de vacanța de vară. Exact așa. Astăzi poate va fi mai bine. Mi-am propus să nu mai deschid vreun site de știri, să iau o pauză și să respir, să îmi fac curat prin vreun dulap, să îmi ud florile și să uit că de nu știu câte zile privesc primăvară de după termopane. Îmi propun ca să o iau zi cu zi. Poate îmi voi face și eu un tabel pe frigider, așa cum au copiii cu recompense săptămânale. Mi-ar prinde bine și mie la final de zi un sitcker colorat pentru că am mai răzbit o zi.
Astăzi, atât. Mi-a fost dor să scriu. Mi-e dor de tot, dar îmi închid dorurile bine în străfundul ființei mele. Mergem înainte, trebuie să o facem.