De mai vine de o săptămână n-am mai ieșit din casă. Privesc primăvara prin sita geamului de la bucătărie și nu pot să nu recunosc că mă încearcă o invidie pe cei care stau la case, își pun poze din curți și grădini. Dacă mă întrebai acum vreo câteva luni, nu aș fi trecut pe lista celor mai importante lucruri libertatea de a ieși din casă. Aveam atâtea libertăți pe care le luam de bune și așa cum foarte corect se spune nici nu știi ce ai avut până nu ai pierdut.
Astăzi am ieșit afară. E primăvară și o primăvară din aia frumoasă, cu soare cald și puțini nori, o primăvară care te îndeamnă să te plimbi și să îți umplli plămânii de aer și sufletul de speranță. Astăzi, în schimb, plimbarea mea a fost altfel. Mi-am completat sârguincioasă declarația pentru a putea ieși pe stradă. Am împachetat-o, mi-am mai luat și un pachet de șervețele umede și am pornit. Pe casa scării a blocului unde locuiesc miroasea a clor. Pe la uși sunt puse prosoape cu dezinfectat, iar la parter e un afiș scris de mână de un vecin prevăzător: „Nu puneți mâinle pe balustradă”. Îi fac o poză că poate după ce trece izolarea vom uita prin ce-am trecut. Îmi arunc ochii spre ușa de la intrarea în bloc și văd mânerele învelite în prosoape îmbibate cu clor. Împing repede ușa și ies afară. E liniște, atât de liniște. Și încep să respir. Adânc, puternic. Simt aerul ăsta de primăvară cum mă inundă și mi se pare amețitor. Mă simt ca un pui crescut la lampă care vede grădina pentru prima dată. M-am oprit în mica mea grădină de flori. Au înflorit narcisele, zambilele, trandafirii dau muri, liliacul e plin de boboci. Mă pierd, câteva momente, mă pierd pur și simplu în primăvara mea.
Și când parcă am și uitat de ordonanțe militare, restricții și izolare, simt foaia aia nenoricită ce-mi dă voie să ies din casă cum mă înțeapă din buzunar. Mă trezesc repede la realitate. Îmi aduc aminte că ar trebui să ajung până la alimentară, să mai cumpăr câte ceva. Sincer, cumpărăturile nu-mi erau de strictă necesitate, dar ieșitul din aprtamentul cu iz de seră, da. Ocolesc puțin prin spatele blocului. Sunt singură. Admir încă vreo doi pomi înfloriți și mă trece un fior rece. Parcul din spatele blocului e sigilat cu bandă de autorități. Spune clar „Pe întreaga perioadă a STĂRII DE URGENȚĂ…” . Mă îndrept spre magazin. Parcă și păpădiile și iarba e mai frumoasă în primăvara asta. Astăzi nimănui nu-i mai pasă că pe trotuar mai e o groapă sau că iarba a crescut prin crăpăturile cimentului. Astăzi, primăvara din jurul blocului meu e sălbatic de frumoasă.
În magazin sunt atentă, stau departe de alți clienți, oricum nu avem voie decât câte 10 în magazin. Involuntar aud o discuție între câteva femei angajate, se ceartă pe cine și cum va primi vizierele de protecție. Una îi spune: „La finalul zilei, mă întorg acasă. La familie”. Mă gândesc câteva momente și la ei, cei care lucrează în magazine și mă simt cu ceva mai norocoasă că eu pot lucra de acasă. Cel puțin nu port cu mine teama că aș putea să îmi îmbolnăvesc familia. Mă gândesc că sunt norocoasă.
Plătesc cumpărăturile și o iau înapoi spre casă. Merg încet. Nu-mi vine să mă grăbesc pentru că pur și simplu vreau să mai inspir de câteva ori. Aerul de-afară, aerul de libertate. Ajung în fața blocului și mai inspir o dată. Să-mi ajungă. Trag de ușa cu miros înțepător de dezinfectat și intru. În spatele meu o aud trântindu-se, cu toată primăvara mea.
