Sunt zile grele, zile în care îmi pierd cumpătul și în care seara mă lovește oboseala, anxietatea, nostalgia și parcă toate durerile sufletului, alea știute și alea neștiute încep să îmi urle de-mi sparg timpanele. Și-atunci se face ca și-acum să mi se dea câte o lecție, nu ca un duș rece ci ca vreo zece găleți turnate direct pe creierul încins.
Așa se face că azi, într-o duminică de dimineață, aud întrebarea care începe să îmi provoace mici atacuri de panică: „Mami, dar noi de ce nu putem să mai ieșim afară?” Cu ochii în laptop și gândul aievea răspuns: „Știi că sunt viruși, când dispar o să mergem”. Și continui să-mi văd de muncă. Dar îl aud pe Andrei, minunea noastră de 6 ani și 4 luni, cum începe să-i explice frățiorului de ce sunt viruși.
Fac o pauză și-mi încerc norocul. „Hai, stai puțin”. Îmi iau telefonul și încep să îl filmez, de cele mai multe ori nu mai vrea să spună nimic. Andrei e al meu, deși nu-mi prea semănă. E sensibil, afectuoas, iubește intens și suferă în el. Are doar 6 ani, dar uneori ai impresia că stai de vorbă cu vreun filosof, cu un bătrân trecut prin toate durerile și fericirile vieții.
Și nu știu cum sau de ce, dar azi răspunde rugăminții mele. Și-ncepe să-mi povestească ce-ar trebui să facem ca să nu mai fie viruși.
„Trebuie să fie natura frumoasă, să nu facem nimic rău naturii. Să nu tăiem copacii, să nu împușcăm animalele, să nu fim supărați. Dar, ultima e așa: să avem grijă de unii de alții”.
Atât. Eu mai multe nu mai am de spus.
Să-i ascultăm și să-nvățăm cât mai multe de la ei, oamenii ăștia mici cu sufletele cele mai mari.
Aveți grijă unii de alții!
