NĂSCUTĂ ÎN ZODIA LALELELOR ÎNSÂNGERATE

Povestea începe în urmă cu vreo 30 și mai bine de ani. Într-un oraș nici prea mare, dar nici prea mic, într-o dimineață pe la vreo 4 sau 5 o viitoare mamă se trezește cu niște junghiuri teribile din pântece. Se ridică și se îndreaptă spre bucătărie. Își pune apă într-un ibric să fiarbă, e roșu și puțin ciobit ibricul. Își face un ceai și se gândește că n-are cum să nască, fusese la medic cu o zi în urmă. Până să apuce să-și facă ceaiul, simte din nou câteva junghiuri. Atunci se gândește serios că poate ar trebui să meargă la spital. Începe un du-te – vino între apartamentul unde locuia și casa socrilor, unde avea acces la un telefon. Își anunță soțul, la serviciu, și revine în aprtament. Își mai pune câte ceva prin bagajul pentru Matern și în cele din urmă pornește spre spital.
De-aici încep orele ce nu s-au mai terminat, orele lungi care o aduceau tot mai aproape să-și țină în brațe pruncul.
Soțul pleacă grăbit de la serviciu. Se oprește în singura piață de flori și îi ia soției un buchet imens de lalele roșii. Să fii fost 20, 30 sau mai multe fire. Nu se mai știe. Erau lalele, multe și erau toate roșii. Întreabă la poarta spitalului despre soția sa și i se răspunde doar că poate a născut sau poate nu. Îi trimite florile și așteaptă din nou ca cineva s vină cu vești. O fi tătic, n-o fi încă? O fi având vreun bpiat deja sau poate vreo fată?
Și infirmiera cu buchetul de lalele ajunge în salonul cu viitoarele mame. Unele plângeau, altele nu, unele erau la primul copil, altele mai aveau vreo câțiva acasă. Se uită după cea care trebuia să primească florile și n-o vede. I le lasă pe pat.
Viitoarea mamă era secătuită de putere. Ore lungi, prea lungi. Dureri, greață, oboseală. Intră în salon și vede aruncat pe pat un buchet imens de lalele roșii. Îi vine să le rupă de frustrare. N-ar fi trebuit să termine deja? N-ar fi trebuit să își aibă pruncul în brațe? Ia totuși florile și vede un bilet. Zâmbește ușor, sărmanul tată n-avea de unde știi că ea încă nu născuse.
Mai trec câteva ore și aduce pe lume o mogâldeață de prunc, o fată cu ochii albaștri. Fătuța asta, printr-o întâmplare sau nu, fără să afle de povestea lalelor roșii declară încă de pe la vreo 5-6 ani că nu-i plac trandafirii, nici măcar garoafele sau crinii. Ei îi plac doar lalelele. Roșii.

LEGEDELE LALELELOR ROȘII

Conform unei legende persane, in legatura cu laleaua rosie, se spune ca un tanar pe nume Farhad s-a indragostit de frumoasa Shirin. Cand tanarul a aflat ca fata de care el s-a indragostit a fost ucisa a fost atat de coplesit de durere incat s-a sinucis sarind cu calul sau de pe marginea unei stanci. Legenda spune ca acolo unde cadeau picaturi din sangele sau aparea cate o lalea rosie, iar astfel laleaua rosie a devenit simbolul iubirii perfecte, iubirii eterne sau pasionale. De asemenea, se mai spune ca centrul lalelei reprezinta inima celui ce o ofera si ca motivul pentru care acesta este negru, catifelat si intunecat este datorita caldurii pasiunii iubirii ce o poarta cel indragostit in suflet.
O alta versiune a povestei lalelei este la fel de trista: un baiat persan iubea o fata, dar nu si-au putut cladi un viitor impreuna, pentru ca a fost rapit de aripa mortii. Pe mormantul lui au rasarit niste flori in forma de turban (tulipan). Curand, si fata s-a stins de dorul lui, iar lalelele au rasarit si pe mormantul ei.
Alte istorisiri ne spun ca in secolul XVI, sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa inimii sale daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale. Florile aveau mici puncte negre la baza, ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul iubirii sale. Datorita acestei legende, in epoca victoriana, lalelele erau folosite ca simbol al dragostei.